Prima carte de autoarea irlandeză Cecelia Ahern pe care am citit-o vreodată este nou-lansata „ROAR. 30 de femei. 30 de povești”, apărută la Editura Allfa.

Cecelia Ahern a devenit un nume celebru în lumea literară încă de la prima carte publicată, „P.S. I Love You/ P.S. Te iubesc”, apărută în 2004, tradusă la noi în 2005 și ecranizată în 2007. Personal, am evitat să citesc ceva scris de această autoare pentru că simțeam că nu fac parte din publicul-țintă al cărților ei. Evident, nu pot să vorbesc acum despre celelelate volume ale ei, cele necitite, dar pot să mă exprim cu siguranță în legătură cu „ROAR. 30 de femei. 30 de povești”: e o carte tonică, pe care o citești rapid, o carte care vorbește despre sentimente pe care le cărăm după noi și care de multe ori ajung să ne macine, o carte despre cine suntem și cine vrem să părem a fi, despre consecințele faptelor noastre, despre înțelepciune, vină, prejudecăți, confuzie și eliberare.

„ROAR. 30 de femei. 30 de povești”, un compendiu asupra femeilor de pretutindeni

Stimate doamne, vi s-a întâmplat să vă desconsiderați voi înșivă pe o perioadă lungă de timp? Ați fost vreodată mâncate de vii de sentimentul de vinovăție că nu puteți mulțumi pe toată lumea, că nu puteți să vă petreceți mai mult timp cu copilul, că ați tot amânat să vă sunați mama? V-ați lovit vreodată de prejudecăți, la serviciu sau în societate, prin prisma faptului că sunteți femei? Ați avut momente în care v-a venit să intrați în pâmânt de rușine? Ați avut perioade în care ați trăit din amintiri, uitând să trăiți în prezent? Ați fost vreodată într-o relație cu un bărbat care nu-și dorea copii, deși voi vă doreați? Ați renunțat vreodată impulsiv la o relație bună, dar la care mai era de lucru, și apoi ați regretat? Ați încercat vreodată cu adevărat să vă puneți în pielea cuiva pentru a înțelege cum vede acea persoană lumea și viața, ce simte și ce își dorește? Dacă sunteți mame, ați avut momente, după apariția copiilor, în care să simțiți că, tot ocupându-vă de ei, v-ați pierdut total din vedere nevoile și dorințele voastre? Stați toată ziua cu nasul în telefon, uitând să mai citiți o carte, să fiți alături de un prieten care are nevoie de ajutor și, în general, să vă mai preocupați și de altceva decât de a face selfie-uri și a urmări cu disperare câte like-uri ați mai primit? Sunt absolut sigură că oricare dintre voi, cele care ați citit aceste întrebări, a răspuns cu DA la măcar una dintre aceste întrebări, dacă nu cumva chiar la mai multe.

Despre aceste lucruri și multe altele este vorba în „ROAR. 30 de femei. 30 de povești” de Cecelia Ahern. În cuvinte simple și construcții firești și captivante, cele 30 de povești ne poartă practic prin viețile noastre, ale tuturor femeilor – deși de multe ori poveștile se pot aplica și bărbaților -, analizând sentimente, fapte și acțiuni care ne marchează. În fiecare poveste, autoarea ia câte o expresie sau un proverb, precum „a fi ros de remușcări”, „a intra în pământ”, „a avea un punct forte”, „a călca peste cadavre”, „a judeca după aparențe”, „soție-trofeu”, „îmi vine să urlu”, „întotdeauna iarba pare mai verde de cealaltă parte a gardului”, și dezvoltă o poveste în care aceste expresii sunt exacerbate și ilustrate sub formă de poveste ușor fantasy tocmai pentru a evidenția răul din ele. Fiecare eroină (Femeia care dispărea încet, Femeia care s-a pomenit cu urme de mușcături pe piele, Femeia care și-a returnat și și-a schimbat soțul etc.) are o problemă de care nu e conștientă și pe care reușește să o rezolve abia după ce acceptă existența ei și face pași spre schimbare, uneori cu ajutorul puterii interioare, alteori cu ajutorul celor din jur.

De fapt, „ROAR. 30 de femei. 30 de povești” este o carte despre tot ce ar trebui să fim (și de multe ori nu suntem sau uităm să fim) pentru a trăi o viață armonioasă. Este o încurajare fermă spre a găsi un echilibru între preocuparea față de sine și grija față de cei dragi, spre a ne bucura de ce avem și a nu-i invidia patologic pe alții, spre a ne dezvolta personal prin educație, spre a renunța la etichetele negative pe care prea repede le dăm celor din jur, fără să îi percepem cu adevărat, spre a ne cunoaște punctele tari și spre a nu ne fi teamă să recunoaștem cine suntem și ce ne dorim. Și spre a ne opri, din când în când, pentru a respira, înainte să o luăm de la capăt.