Mai țineți minte comentariile literare din vremea liceului? În „Eminescu poem cu poem. Antumele”, Alex. Ștefănescu analizează în acest mod opera eminesciană.

Nu știu ce anume mai studiază în prezent elevii de liceu la orele de literatură română, dar sunt sigură că volumele lui Alex. Ștefănescu „Eminescu poem cu poem. Antumele”, respectiv, „Eminescu poem cu poem. Postumele” le-ar fi de mare folos dacă măcar le-ar răsfoi. Mie, cel puțin, gândind retrospectiv, cred că mi-ar fi fost utile la vremea respectivă, mai ales că am fost la o clasă de filologie, unde comentariile și analizele literare erau practic viața noastră. Concret, cărțile criticului român îi pot ajuta pe cei care citesc poeziile lui Eminescu, fie pentru școală, fie pentru propria plăcere, să observe contextul în care au fost scrise, să înțeleagă sursele de inspirație ale poetului și să perceapă mai clar anumite versuri, anumite pasaje care poate au ridicat semene de întrebare de-a lungul timpului.

„Eminescu poem cu poem. Antumele”, o redescoperire a poetului nostru național

Despre acest volum, Alex. Ștefănescu mărturisește încă din deschidere că a lucrat la el patru ani și că nu a ținut neapărat să fie original în ceea ce scrie, ci pur și simplu să se întoarcă atent la textul eminescian. Mulți l-au întrebat de ce mai scrie o carte despre Eminescu, nu s-au scris destule? Și pentru ei, și pentru noi, autorul răspunde: „Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Și a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost! Poate învățăm ceva de la el”. Astfel, prima parte a volumului „Eminescu poem cu poem. Antumele” este ocupată de analiza poeziilor și de comentariile criticului, iar în partea a doua sunt adunate toate aceste poezii. Alex. Ștefănescu inserează în textele sale și elemente din viața lui Eminescu, despre stilul său de lucru, despre relațiile cu anumite persoane din anturajul lui, povestindu-ne în același timp despre influența pe care poetul a avut-o asupra lui, a criticului, prin ceea ce a scris și prin ceea ce a trăit.

De multe ori, autorul volumului se întreabă ce relație ar putea să existe între Eminescu și tinerii de astăzi care îl citesc, ce mai înțeleg ei din poezia eminesciană, oare li se pare învechită și inoportună, oare găsesc anumite pasaje care să îi atragă, care să îi intrige sau care să le trezească admirația? La pagina 110 a cărții, găsim un posibil răspuns, din care înțelegem că tinerii obișnuiți „sunt ok” cu Eminescu, însă mulți dintre cei care se consideră oameni de cultură de toate vârstele îi neagă importanța. Referindu-se la poezia „Atât de fragedă…”, pusă pe muzică de formația Mondial în 1969, Alex. Ștefănescu scrie că: „Am citit, pe internet, comentariile a zeci de tineri entuziasmați de frumusețea, parcă ireală, a versurilor. În lumea Internetului, unde toți îi terfelesc pe toți, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăznește să se atingă de poezia eminesciană. Este un respect spontan, nu o teamă de prestigiul culturii. În mod paradoxal, tocmai unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de a-l minimaliza pe marele poet”.

Deși îi ia apărarea de multe ori în fața celor care încearcă să demonstreze că Eminescu fie n-a avut o valoare atât de mare, fie că nu mai merită citit în zilele noastre, Alex. Ștefănescu nu renunță la obiectivitate în analiza poeziilor. El ne arată și versurile de calitate mai slabă din tinerețe, și erorile de limbă, de stil sau de judecată ale lui Eminescu, dar îi și subliniază din plin originalitatea, și îndrăzneala, și „retorica infailibilă”, și talentul de narator, și pe cel de pamfletar, și pe cel de regizor, și în cele din urmă, genialitatea acestui om și creator.

De exemplu, pe de o parte, despre „La mormântul lui Aron Pumnul”, prima poezie publicată de Eminescu, criticul spune că aproape nu are valoare poetică, este școlărească și bombastică și conține doar un singur vers care anunță geniul eminescian viitor: „Metalica, vibrânda a clopotelor jale” – surprinzător, lui Eminescu tocmai acest vers nu îi plăcuse deloc cum a ieșit, dar nu mai avusese timp să reflecteze asupra lui și să-l modifice până în momentul publicării. Pe de altă parte, criticul nu ascunde faptul că preferatele lui din creația eminesciană sunt Scrisorile, cărora le dedică pagini întregi de analiză amănunțită. El spune, de exemplu, despre o serie de versuri din „Scrisoarea I” că sunt „douăzeci de versuri fără egal în poezia lumii (aceea pe care o cunosc eu), douăzeci de versuri care ne taie respirația prin frumusețea lor și, în același timp, ne înfricoșează”. Este vorba despre acea parte din poezie în care Eminescu scrie despre nașterea Universului, anticipând teoria Big Bang-ului despre care în vremea lui nu se știa nimic. În analiza arhicunoscutului poem „Luceafărul”, Alex. Ștefănescu constată că uneori creatorii realizează câte un personaj atât de puternic încât, peste timp, acesta ajunge mai cunoscut decât ei: așa s-a întâmplat cu Hamlet al lui Shakespeare, cu Don Quijote al lui Cervantes și cu Luceafărul lui Eminescu. În „Luceafărul”, consideră criticul, Eminescu se dovedește nu doar un poet abil, ci și un narator foarte bun, un pamfletar pe alocuri, și un vizionar: „Ideea științifico-poetică din versurile „Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște” surprinde printr-un curaj al gândirii pe care îl vor mai avea doar autorii de cosmogonii de peste o sută de ani”.

Volumul „Eminescu poem cu poem. Antumele” se găsește la Editura All, cu un click AICI.