O străveche artă japoneză de legare a prizonierilor. Câteva crime sinistre în serie. Un polițist care caută adevărul într-o lume depravată: „Tărâmul morților”.

Pentru pasionații de cărți polițiste căptușite cu un erotism obscur și trivial, având în centru un erou curajos și răzbătător, dar care dă mereu cu bâta în baltă și o poveste trepidantă, care îți lasă impresia de nenumărate ori că s-a terminat, pentru ca, în capitolul următor, să te azvârle în alte începuturi, recomand cu drag „Tărâmul morților” de Jean-Christophe Grangé, scriitor, ziarist și scenarist francez. Cele 576 de pagini vor zbura cu iuțeală, pentru că narațiunea, de multe ori neguroasă și crâncenă, este cuceritoare, iar personajele sunt unul mai impresionant decât altul.

„Tărâmul morților”, un roman vizual și răscolitor

De fiecare carte pe care scrie Crime Scene Press mă apuc cu certitudinea că voi avea parte de o lectură incitantă și că, în cel mai rău caz, singura problemă pe care aș putea s-o am ar fi că n-o să fiu în stare să v-o prezint atât de bine pe cât a fost ea scrisă. „Tărâmul morților” nu a făcut excepție, pentru că mi-a plăcut încă de la primele pagini, când l-am cunoscut pe comandantul Stéphane Corso. Polițistul este implicat în anchetarea unor crime cu substrat pornografic, care îl conduc (și pe el, și pe noi, de altfel), prin cele mai dubioase zone ale Parisului și printre cele mai sumbre dintre practicile erotice ale omenirii.

Ca în cazul precedent, victima se afla în poziție fetală, legată cu propria lenjerie. Sutienul în jurul gîtului și al încheieturilor mîinilor, iar chiloții legați de glezne și apoi de sutien. Noduri de bici, noduri în opt, cel din urmă deschis…

Ca orice erou de roman și ca orice polițist dedicat, nici Corso nu are o problemă unică de rezolvat. Pe lângă ancheta care îi dă bătăi de cap zi și noapte, omul nostru se află într-un divorț cu năbădăi. El încearcă, pe de o parte, să obțină custodie comună pentru fiul familiei, iar pe de altă parte, să obțină această custodie fără să povestească la tribunal toate acțiunile abominabile de care e capabilă mama băiatului, viitoarea fostă soție. Iar situația lui devine și mai disperată când ies la iveală detalii care par să o lege pe femeie de principalul suspect.

Am apreciat foarte mult două lucruri, primul fiind felul în care autorul a țesut o poveste vălurită, care m-a făcut să mă simt ca un surfer: ba eram pe val, convinsă că am prins criminalul, ba coboram spre baza valului, unde nu găseam decât un mare semn de întrebare. Situație care a revenit de trei sau patru ori de-a lungul romanului. 🙂 Al doilea a fost personajul Corso, care mi-a plăcut extrem: deși are o biografie tenebroasă, individul reușește să-și înfrunte demonii, să devină treptat o ființă mai bună prin intermediul muncii lui și prin iubirea față de copil și, în final, să suporte cu stoicism cea mai zdrobitoare veste despre sine însuși. Poate alți cititori nu vor rezona cu polițistul și vor fi atrași spre principalul suspect și spre misterul țesut în jurul lui. Alții poate că nu vor fi interesați deloc de personajele ca atare, ci se vor fixa pe povestea fascinantă a crimelor și a motivațiilor acestora. Ce este sigur e că n-ai cum să citești „Tărâmul morților” și acțiunea să nu te prindă și să nu te surprindă măcar puțin. Puțin mai mult, o să vedeți. 🙂

Da, existența sa avea un sens, mai avea încă de prins niște criminali, trebuia să-și continue drumul prin întuneric și să-și câștige existența apărînd-o pe a celorlalți. Și, mai ales, trebuia să-l crească pe Thaddée cu toată dragostea de care era capabil, chiar dacă pentru asta avea să fie nevoit să se certe cu fosta sa soție, să-și scurteze zilele de lucru și să-și vîre din nou mîinile pînă la cot în haznaua omenirii.