Publicat în original în 1939, volumul „Magie și superstiție la evrei. Un studiu asupra religiei populare” a fost lucrarea de doctorat a rabinului Joshua Trachtenberg (1904-1949).

Religia iudaică a cunoscut o dezvoltare oficială, însă alături de ea a mers și religia populară. Deși n-a avut niciodată aprobarea oficială, religia populară a continuat să funcționeze de-a lungul secolelor, devenind treptat parte a Iudaismului. În cuvintele autorului, „cartea de față oferă o contribuție la înțelegerea iudaismului popular, a credințelor și practicilor care au exprimat în modul cel mai elocvent sufletul popular, a tuturor ciudățeniilor care, asociate cu programul istoric al credinței evreiești, au alcătuit religia de zi cu zi a poporului evreu”.

„Magie și superstiție la evrei” în perioada Evului Mediu

În Evul Mediu, mulți creștini considerau că evreii, în totalitatea lor, erau magicieni și își trăgeau forța de la Satana, motiv excelent pentru a fi șicanați și atacați. Spre exemplu, pe 3 septembrie 1189, la încoronarea lui Richard I, regele Angliei, evreii care au venit să-i aducă daruri au fost acuzați de vrăjitorie asupra acestuia și atacați de mulțime, iar aceste violențe asupra populației evreiești au continuat timp de jumătate de an. Pe de o parte, multe dintre obiceiurile religioase evreiești le păreau suspecte creștinilor, astfel încât evreii, pentru siguranța proprie, încercau să renunțe la unele dintre ele, cel puțin în prezența neevreilor. Pe de altă parte, medicii evrei ai acelor vremuri erau la mare căutare, deoarece erau mult mai bine pregătiți decât cei creștini. Cea mai cunoscută acuzație adusă evreilor era aceea că fac sacrificii rituale cu sânge de creștin, pe care l-ar fi utilizat pentru a-și prelungi viața, pentru diverse vrăjitorii sau pentru a-l bea în cadrul mesei de Seder (masa din ajunul Pesahului, sărbătoare care simbolizează eliberarea din robia egipteană).

Creștinii din Evul Mediu nu au avut niciodată mai mult decât o imperfectă cunoaștere a limbajului, religiei, obiceiurilor evreilor care își făceau case printre ei, iar informația pe care ei o dețineau în legătură cu vecinii lor evrei era de cele mai multe ori incorectă, creând confuzie. Ca urmare, evreii au rămas mereu un popor necunoscut și misterios. Faptul că aceștia erau deosebiți constituia un element generator de suspiciune, iar cele mai bizare legende despre ei au găsit imediat teren fertil în mințile oamenilor predispuși la o prea mare credulitate și crasă superstiție.

Autorul precizează că evreii nu erau, deci, vrăjitorii pe care îi considerau creștinii a fi, dar aveau o tradiție de magie care îngloba credințe canaanite, elemente preluate de la egipteni și babilonieni, precum și influențe din folclorul german și francez. Magia evreiască a Evului Mediu însemna în primul rând o credință în Puterile Binelui (Dumnezeu și îngerii), magicianul fiind în general un om evlavios. Rabinii se împotriveau ca actele de magie să fie executate cu ajutorul demonilor și, în general, se discuta despre ei în contextul în care oamenii îi considerau periculoși și căutau soluții prin care să se protejeze de ei. Îngerii, considerați „agenții lui Dumnezeu”, erau utilizați în actele magice, deoarece erau considerați călăuze pentru oameni și apărători de pericole, precum și reprezentanții omenirii „în fața instanțelor cerești”. De altfel, Joshua Trachtenberg face și un inventar al demonilor evreiești și al celor străini intrați în folclorul evreiesc (Lilit, Ashmedai, Broxa, Estriile etc), precum și al îngerilor (Gabriel, Michael, Rafael, Haniel, Samael etc.).

Incantațiile și amuletele serveau în principal la protejarea oamenilor de ostilitatea spiritelor malefice, se mai arată în „Magie și superstiție la evrei”. O serie de obiecte (potcoava de cal, colții de animale, anumite monede) erau considerate amulete și purtate pentru a atrage norocul și a feri persoana împotriva bolilor. O amuletă care a rămas și astăzi un simbol în casele evreiești este mezuza (o bucată de pergament cu versete din Tora, închisă într-o cutiuță care se fixează pe perete la intrarea în casă). O mare problemă era posedarea unui om viu de spiritul unuia decedat, în 1602 apărând pentru prima oară în scris conceptul de dibbuk. Femeile, considerate ființe imperfecte, erau mai susceptibile de a fi posedate de un astfel de spirit, care intra în ele, le anihila voința și personalitatea și vorbea prin gura lor. Singura metodă de a fi eliberat de dibbuk era exorcizarea practicată de un rabin extrem de credincios și de puternic.

Printre superstițiile evreiești se număra și atribuirea atentă a numelui unui copil, nu după o rudă în viață, pentru a nu-i fura sufletul și nici după una moartă, pentru a nu deranja sufletul din împărăția cerească. Numele se considera crucial pentru caracterul și destinul unui om, iar pentru un magician, cunoașterea numelui cuiva era de mare însemnătate: „Cunoașterea numelui unei persoane înseamnă a-și putea exercita puterea doar asupra acelui om. Cunoașterea numelui unei ființe mai înalte, supranaturale, înseamnă a putea domina întregul teritoriu asupra căruia aceasta domnește. Cu cât mai multe nume adună magicianul, cu atât mai mare va fi numărul spiritelor care fac subiectul invocațiilor și comenzilor sale”. În ceea ce privește puterea creatoare, scrie autorul, doar Dumnezeu era considerat capabil de acest act, iar magicianul putea numai să aspire la crearea unui golem. Există legende care spun că anumiți rabini au creat golemi (ființe din lut) și i-au adus la viață scriindu-le pe frunte numele original al lui Dumnezeu (YHWH), după care, speriați de urmările actului de magie, i-au distrus ștergându-le numele.

Cum se făcea un act de magie? Un act de magie putea să fie îndeplinit de o persoană aptă fizic, care trecea mai întâi prin ritualuri de purificare și apoi își alegea cele mai favorabile momente ale săptămânii și zilei pentru a efectua magia. Actul se practica prin incantație, care urma anumite reguli, și care era însoțită de o serie de gesturi bine alese. Unele incantații erau scrise pe hârtie, altele pe alimente, iar lichidele implicate în actul de magie căpătau puteri deosebite. Spre exemplu, dacă o persoană era mahmură, se făcea o incantație asupra unui bol cu apă rece, cu care se stropea ulterior persoana respectivă; în cazul mireselor, li se dădeau să mănânce prăjituri cu inscripții, care să le crească fertilitatea. Autorul prezintă, de asemenea, ritualurile pline de superstiții care însoțeau nașterea, circumcizia, căsătoria, moartea și înmormântarea.

Volumul „Magie și superstiție la evrei” de Joshua Trachtenberg este scris într-un limbaj accesibil publicului larg, nespecializat, autorul explicând termenii din limba ebraică, incluzându-și textul în contextul istoric și comparând superstițiile evreiești cu cele creștine. Cartea este inclusă în campania „Te așteptăm în librărie. Cărți deschise pentru minți deschise” demarată de Editura Herald la 1 august și poate fi cumpărat cu o reducere de 20% din librăriile partenere campaniei, până pe 1 noiembrie.