După publicarea volumului „Eminescu poem cu poem. Antumele” de Alex. Ștefănescu în 2017, Editura All a pus pe piață în 2019 „Eminescu poem cu poem. Postumele”.

Publicarea unor opere postume înseamnă apariția lor după moartea autorului. Poate că unele dintre hârtiile lăsate în urmă de un poet, scriitor sau dramaturg conțineau lucrări aproape de stadiul de publicare sau dimpotrivă, doar niște ciorne neprelucrate asupra cărora ar mai fi avut mult de lucru. În ceea ce-l privește pe Eminescu, în urma lui au rămas multe scrieri, Alex. Ștefănescu alegând să lectureze și să analizeze aproape toate poeziile postume.

„Eminescu poem cu poem. Postumele” sau cum evaluăm o operă despre care autorul nu știe că a fost publicată

La fel ca în „Eminescu poem cu poem. Antumele”, în prima parte, Alex. Ștefănescu dedică fiecărei poezii analizate în „Eminescu poem cu poem. Postumele” o pagină sau mai multe, în funcție de ce i-a transmis poemul respectiv sau de importanța acestuia în opera globală eminesciană, iar în partea a doua găsim adunate toate poeziile despre care s-a vorbit: practic, avem în aceeași carte un volum de critică literară alături de unul de versuri. În ceea ce privește analiza operelor postume, e de părere criticul, acestea sunt greu de evaluat, având în vedere că autorul nu și-a exprimat dorința și nu și-a dat acceptul ca ele să fie puse la dispoziția publicului larg. Prin urmare, e dificil de evaluat cu precizie valoarea unei munci neterminate, asupra căreia autorul încă insista înainte de dispariția lui fizică. Mai ales că Eminescu era un tip meticulos, care își vedea și revedea poeziile de mai multe ori, le uita ani întregi în sertar după care se întorcea asupra lor și mai corecta un cuvânt sau mai adăuga două rânduri până să le publice: „Eminescu, se știe, ținea un timp în stadiul de „șantier” aproape fiecare text al său (chiar și pentru bilețelele de răspuns la invitațiile lui Titu Maiorescu de a lua masa împreună făcea ciorne). Poeziile importante au stat în acest stadiu, de șantier, între șapte și zece ani. Aceasta nu înseamnă că poetul lucra la ele în fiecare zi, ani la rând, ci doar că din când în când le revedea, le regândea, le îmbunătățea, avându-le pe toate în minte”.

În „Eminescu poem cu poem. Postumele” sunt interpretate poezii precum „De ce să mori tu?”, despre care Alex. Ștefănescu spune că este „o demonstrație de virtuozitate în arta seducerii”, „Miradoniz”, în care Eminescu își arată talentul de scenograf, „Memento mori”, un poem vast și complex căruia criticul îi dedică nu mai puțin de 27 de pagini de analiză, „Antropomorfism”, un text controversat, mizantropic, „o comedie a dragostei” în care Eminescu „îi ridiculizează pe toți oamenii care o interpretează și reinterpretează de mii de ani, fie ei bărbați sau femei” sau „Mureșanu”, care nu se referă atât de mult la poetul cu același nume, ci e mai degrabă o dramă istorică neterminată, în care Eminescu își revarsă opiniile personale despre condiția umană.

Acea grație a scrisului eminescian din poeziile antume este diminuată în cele postume, crede Alex. Ștefănescu, aceste texte fiind uneori mai greoaie și scrise într-un limbaj redundant. În ceea ce privește scrisul de mână al lui Eminescu, acesta era îngrijit doar în textele definitivate, gata de publicare, în restul fiind aproape indescifrabil. Legat de valoarea poeziilor, criticul e de părere că postumele nu sunt mai bune decât antumele, așa cum au propus alți critici – care, însă, s-au exprimat după lecturi superficiale, fără să-l fi citit pe Eminescu în întregime. Obiectiv în cercetarea poemelor, semnalându-le atât părțile geniale și ideile spectaculoase, cât și tarele, Alex. Ștefănescu rămâne până la final un admirator dedicat al lui Eminescu, interpretând opera acestuia nu doar teoretic și academic, ci și sufletesc, dovedind un entuziasm nestăvilit și etern.

Mă miră faptul că, la o vârstă reprezentând jumătate din vârsta mea, Eminescu știa mai multe cuvinte românești decât mine (în condițiile în care eu mă consider un bun cunoscător al limbii române). Dar, din toate cele aproximativ 200.000 de cuvinte pe care le cunoștea (și pe care le utiliza în articolele de ziar și în traduceri), folosea în poezie numai 700-800. Și anumite cuvinte de bază, de largă circulație, productive din punct de vedere lexical, cunoscute de toți vorbitorii de limbă română. Din aceste relativ puține cuvinte făcea poezie de o neasemuită frumusețe, exclusiv prin combinarea lor ingenioasă. Parcă avea acces la „jocul cu mărgele de sticlă” imaginat de Herman Hesse. Parcă devenea zeu când scria.
Mai mult decât orice, mă miră faptul că Eminescu a existat.

Volumul „Eminescu poem cu poem. Postumele” se găsește pe site-ul Editurii All, cu un click AICI.