„My Fair Lady”, musical românesc într-o Românie fără musicaluri? Pare sinucidere curată, având în vedere și faima filmului din 1964, cu Audrey Hepburn și Rex Harrison, producție ce a obținut 8 Oscaruri.

Foto: Violeta Mihulin

Pus în scenă pentru prima oară în 2016 în România, marcând 60 de ani de la prima reprezentație a musicalului, pe Broadway, „My Fair Lady” a fost reluat anul acesta, astfel că l-am putut vedea pe 2 octombrie la Sala Palatului. Un spectacol live cap-coadă. O sală plină – am observat copii și adolescenți ce au urmărit cu interes cele trei ore de reprezentație muzicală, dovadă că povestea florăresei ce se transformă într-o doamnă în înalta societate poate fi povestea oricărui copil ce are nevoie de încurajare, susținere, pentru a avea încredere în sine și pentru a trăi cu demnitate. O scenă plină – nu am numărat, desigur, însă echipa, cea văzută și nevăzută, reunește cam 70 de actori, muzicieni, dansatori, echipă tehnică.

„My Fair Lady”, o poveste care nu te lasă indiferent

Ca spectator – și ca spectator îmi scriu acum rândurile, cu modestie și subiectivism – mi-ar fi plăcut să știu numele orchestrei dirijate de Daniel Jinga, însă nu l-am găsit pe niciun afiș, prezentare. Noi, cei care nu mai suntem copii, am crescut cu muzica acestei povești a lui „Pygmalion”, poveste scrisă în 1912 de George Bernard Shaw. În urmă cu doi-trei ani am regăsit un fragment muzical într-unul dintre minunatele și, din păcate, atât de ignoratele concerte ale Corului de Copii Radio – The show must go on.

Nu ai cum rămâne indiferent poveștii. Liniei muzicale fermecătoare. E o poveste dificil de adaptat într-o limbă din alt registru lingvistic (că tot vorbim despre un profesor de lingvistică – profesorul Henry Higgins) și într-un context geografic și istoric diferit de cel al Angliei. Într-un alt secol, un secol digital. Tot timpul ești tentat să compari cu filmul din 1964 care avea o candoare aparte, un calm al unei lumi al cărei timp curgea altfel, lent. Dacă s-ar fi mers sută la sută pe varianta originală ar fi existat voci care ar fi criticat tocmai această linie. Ar fi fost doar o oglindă. Așa, avem un decor minimalist, dar totodată multifuncțional – grație acelor uși-panouri și acelor balcoane care ne deschid ușile spre noi scene. Avem parte și de un spirit introdus în poveste de către regizorul Răzvan Dincă – spirit care, sopranei Ioana Baianț, interpreta Elizei Doolitle, îi sugerează existența destinului.

Foto: Violeta Mihulin

Textul lui Bernard Shaw e tradus și adaptat de unul dintre actorii principali – Ernest Fazekas – și astfel (părere personală) mi-am explicat existența unor săgeți antimaghiare, antisemite, propoziții care mă îndoiesc că au existat în textul original, ca și cuvântul mămăligă, de altfel. Un fel de a atrage atenția asupra unei atitudini antimaghiare, atitudine care, chiar de există, nu-și are locul de zgândărire într-un musical londonez. Bineînțeles, într-o adaptare dâmbovițeană – nu are conotație negativă, putea fi și senană, dar nu am avut noroc, ca națiune – micile derapaje spre un pic de vulgaritate verbală sau gestuală ar putea fi trecute cu vederea, căci „așa vrea publicul”. Eu nefiind totuși publicul, mă lipsesc de ele și tare am impresia că mulți s-ar lipsi și nu și-ar dori o exagerare, pe ici pe colo, pentru câteva râsete. E păcat de povestea din „My Fair Lady”. E păcat de toată munca, pentru că pentru a aduce pe scenă o astfel de echipă e clar că s-a muncit mult. S-a repetat mult, s-a construit mult. Fiecare merită a fi pomenit aici – de la micuța ce-i oferă Luizei un buchet cu flori la slujnicele profesorului Higgins, care timp de câteva minute și-au jucat rolurile de oglindă a Luizei. Roluri secundare, în umbră, dar nu mai puțin importante. Uneori am simțit așa, niște tonuri de teatru de revistă or, zău că nu era cazul. E prea frumoasă povestea pentru a o stâlci. Accentul Luizei, la primele scene, mi-a părut foarte asemănător accentului celor ce te opresc la colț să-ți ghicească viitorul, „mânca-ți-aș” or, iar nu e cazul. E prea frumoasă povestea. Colonelul Pickering, un cunoscător al sanscritei, s-a transformat într-un guru, un Mahatma Gandhi îmbrăcat. E prea frumoasă povestea. Freddy este îndrăgostitul caraghios însă… e prea frumoasă povestea, chiar dacă actorul, în viața de zi cu zi, a luat lecții de canto.

Îmi pare rău că le amintesc aici, mai ales că e multă muncă în spatele celor trei ore de spectacol. Dar așa am văzut eu povestea, din sală, spectator fără pretenții de critic muzical, de teatru, de nimic. Un spectator. Tocmai pentru că e multă muncă și e multă pasiune, de-asta îmi permit să le aștern aici. Prea e frumos totul și prea e păcat să ne cadă mămăliga-n cap. E o poveste cu happy end, o poveste în care toți cei implicați merită toate aplauzele și mulțumirile noastre. Neexistând producții muzicale de o asemenea amploare la noi, părerile fiind împărțite, pro și contra, eu zic că e bine să vă convingeți singuri. Povestea e frumoasă și în proporție de 95% mi-a plăcut punerea ei în scenă. Iar mesajul – că avem nevoie de susținere și încurajare pentru a înflori – e necesar a fi transmis oricărui om.

Mai multe detalii pe www.myfairladythemusical.ro.

Următoarea reprezentație va avea loc pe data de 27 decembrie, la Sala Palatului.

Credit foto: Violeta Mihulin