Filmul independent „Între Chin și Amin”, realizat de Toma Enache, a avut premiera de gală în București pe 1 octombrie și a intrat în cinematografe pe data de 4.

Personal, am auzit prima oară de Toma Enache acum 10 ani – eheee, la începuturile blogului 🙂 -, când am văzut spectacolul pe care l-a pus în scenă după „Mincinosul” lui Carlo Goldoni, într-o manieră adaptată la spațiul dâmbovițean, care mi-a plăcut extrem. Tot atunci, imediat după premiera piesei, a avut deschiderea de a-mi oferi un interviu la fața locului, fără pregătiri și aprobări, cum se întâmplă în alte cazuri. Nu am știut că regizează și filme până în urmă cu 3-4 luni, când am aflat că pregătește „Între Chin și Amin”. Dar acum, după ce am văzut și filmul, pot să vă spun că Toma Enache are har pentru ambele genuri de artă.

„Filmul are la baza întâmplări reale care m-au marcat puternic atunci când le-am aflat, indiferent că s-au întâmplat în închisoarea din Sighet, în cea din Piteşti sau în altă parte. Discuțiile pe care le-am avut cu câțiva supravieţuitori m-au ajutat să înțeleg şi mai bine evenimentele din acea perioadă. Biografiile personajelor principale înglobează lucruri teribile, trăite de mii de deținuți politici din perioada comunistă, însă conțin şi esenţa unor caractere unice şi extrem de puternice”, spune Toma Enache despre cel mai nou film regizat de el, „Între chin și amin”. Aproape tot ce ați citit prin cărțile despre închisorile comuniste veți regăsi în acest film: mizeria, frigul, foamea, torturile fizice și psihice, umilințele, întoarcerea deținuților împotriva propriilor convingeri și întoarcerea unora împotriva altora prin agresiune și manipulare, dublate de șantaj și constrângere. Deși sursele de inspirație au fost mai multe, filmul insistă pe fenomenul Pitești, unde cei închiși (majoritatea tineri intelectuali, studenți sau persoane care nu se potriveau cu ideologia comunistă sau i se împotriveau – preoți, membri ai altor partide etc.) erau „reeducați prin tortură”, pentru a se plia pe așteptările conducătorilor.

„Între Chin și Amin”, realități brute și ancore de speranță

Tase Caraman (Vali V. Popescu) este un tânăr compozitor și contrabasist care, după terminarea studiilor la Viena, revine în țară la casa părintească. Relația idilică pe care o are cu Lia (Ana Pârvu), o profesoară din zonă, este brusc întreruptă de arestarea lui Tase și a fratelui său, Iancu. Vina lui Tase era aceea că a compus o bucată muzicală cu titlul „Oda lui Dumnezeu”, iar în ochii liderilor comuniști, religia era una dintre buruienile care se smulgeau din rădăcină. În plus, tânărul studiase în străinătate, de unde poate că venise cu idei capitaliste, pe care poate că le-ar fi folosit pentru uneltiri în sprijinul răsturnării regimului. În inchisoare, Tase dă piept din primele clipe cu cruzimea lui Ciumau (Constantin Cotimanis), autointitulat tribunalul suprem al închisorii, care îi cere să calce pe crucea care tocmai îi fusese smulsă de la gât. După ce refuză, este bătut cu bastoanele de gardieni, doar un aperitiv la ceea ce avea să i se întâmple în anii următori. Când Iancu este spălat pe creier și „reeducat” să-și terorizeze foștii colegi de suferință, Tase e pe punctul de a ceda, însă chiar atunci apare în acțiune sora lor, Tana (Kira Hagi), cu o veste care îi va oferi scânteia de speranță care să-l ducă mai departe.

Acțiunea se fixează pe agonia lui Tase și a colegilor lui de celulă, un grup de oameni care încearcă să supraviețuiască și să-și păstreze principiile într-o realitate sinistră, în care nu știi ce-ți rezervă ziua următoare sau dacă o vei mai apuca, iar viitorul în libertate pare doar o himeră. Credința în Dumnezeu în ciuda tuturor atrocităților care li se întâmplă și la care sunt martori zilnic îi ajută pe mulți dintre ei să înainteze și să spere. Unii nu rezistă fizic și își găsesc mai repede sfârșitul în bălți de sânge, alții îndură luni sau ani la rând până să își dea ultima suflare pe un pat de spital în infirmerie, iar alții trag cu dinții de visele de libertate. Pentru Tase, ancora de speranță este Lia. Din amintirile lui, de care se agață în cele mai grele momente (prezentate de fiecare dată pe aceeași bucată muzicală diafană, care mi-a amintit, deși într-o tempo diferit, de refrenul unei piese de la Kamelot), aflăm despre relația fericită și senină pe care o aveau și despre viața pe care voiau să și-o construiască împreună.

Inocența personajului Tase vine în contrast cu duritatea lui Ciumau, care, în preajma artistului, pare să își găsească uneori câte o resursă de umanitate, mai ales când deținutul îi cântă la contrabasul pe care îl ține în birou (bucățile muzicale au de fiecare dată o notă de tragism, în contrast cu cele din amintirile cu Lia). Constantin Cotimanis are cea mai spectaculoasă interpretare, portretizând cu succes șeful de închisoare comunistă care face legea, ține toate sforile în propriile mâini și manevrează pe toată lumea după bunul plac. Doar contactul cu Tase și apoi cu Tana pare să-l îmblânzească pe alocuri, încât dă impresia că îi pare chiar rău de situația lor, însă datoria de rotiță bine unsă din mașinăria comunistă este mai puternică decât orice umbră de umanitate. Kira Hagi, despre care nu știam ce poate ca actriță, a fost protagonista celor mai intense și dramatice momente ale filmului, înfruntarea dintre Tana și Ciumau generând printre spectatori o emoție palpabilă.

– O să arzi în iad pentru asta.
– Pentru noi, comuniștii, iadul nu există.

„Între Chin și Amin” (dramă istorică, România, 2019) în regia lui Toma Enache rulează în această perioadă la AFI Cotroceni și Mega Mall din București și se deplasează în zeci de orașe din țară, după un program pe care îl puteți găsi AICI.