Trupa bucureșteană Aeon Blank a lansat albumul „Dystopia”, sub egida Universal Music România, pe 23 octombrie, în Clubul Quantic din Capitală.

Deși trupa există de prin 2011, cred că prima dată am văzut-o live la Artmania, în 2013. Dacă mă ajută memoria, oamenii au cântat pe o scenă din Piața Mică a Sibiului, pe un soare arzător, care ne-a terminat de cap și pe noi care ne uitam și, cu siguranță, și pe cei din trupă. Dar au cântat bine. 🙂

Ulterior, am mai auzit diverse piese pe acasă prin playlist-urile soțului, căci Aeon Bank avea până ieri două albume lansate: „Handmadegods & Godmadedemons” (2011) și „Dark Waters” (2014). Unele îmi plăceau tare mult, altele nu erau chiar pe gustul meu (trupa nu are un stil anume, deci piesele pot fi incluse în mai multe genuri), însă elementul pozitiv mi se părea de fiecare dată vocea lui Emil, care are un timbru jos, pătrunzător și călduros.

Despre „Dystopia” aflasem câteva lucruri încă de anul trecut, când Emil povestea într-un interviu că viitorul material va suna „destul de diferit de primele două albume. Pe lângă faptul că vom folosi acordaje grele pe toate piesele, acum avem un nou instrument în trupă, respectiv violoncelul, grație domnului Alex Grăjdeanu. Elementele astea îi vor oferi albumului, sperăm noi, un sound și un feeling aparte. Ca teme abordate, vor fi chestiuni precum comunismul, political correctness-ul, libertatea de exprimare, libertatea individului în societatea modernă etc. Va fi chiar și o piesă, „Lolita” pe numele ei, care tratează abuzul asupra copiilor, sexualizarea copiilor în media și alte lucruri de genul acesta. Fiecare piesă va avea un mesaj clar și o poveste a ei. O să avem și ceva colaborări, unele total neașteptate, dar deocamdată le ținem secrete, să nu stricăm surpriza.”

Și acum să completăm. Colaborările de care vorbea Emil sunt cu soprana Carla Mușcat (despre care am aflat aseară că îi este profesoară de canto) pe piesa „Lolita”, cu Liviu Ustinescu pe „Millennials”, cu Mihai Andrei pe „Irelevant” și cu Ana Coman pe „Fluturi albi”.

Am ascultat albumul în întregime în Apple Music ieri dimineață în drum spre muncă (lucrez departe, am tot timpul) și seara în drum spre casă și deja știam că îmi place cu totul. E adevărat, unele piese mi s-au lipit de partea din creier responsabilă cu obsesia pentru muzici bune mai tare decât altele, dar, cumva, în album există o unitate care mi se pare mai clar perceptiblă decât la anterioarele. Preferatele mele, care au sunat la fel de bine și în concertul live (unde s-au cântat 20 de piese, deci și câteva mai vechi pe lângă cele 15 de pe albumul nou), sunt trei.

„Irelevant” mi se pare cea mai cea pentru că este despre noi, cei care am protestat mereu pentru libertate, corectitudine și competență și împotriva corupției, prostiei și hoției, pentru că exprimă prin versuri și melodie o furie legitimă, dar dezbrăcată de vulgarități, a unor artiști inteligenți și cu spirit civic și pentru că, muzical vorbind, este o minunăție de piesă. Sună atât de frumos acest rock ambalat în hip hop încât n-are cum să nu vă bântuie, chiar dacă, de felul vostru, nu aveți vreo treabă nici cu rockul, nici cu hip hop-ul.

Sunt irelevant, dar am dreptul să refuz
Am dreptul să exist, am dreptul să v-acuz.

O altă piesă care mi-a plăcut extrem este „House of Glass”, care și ea este o compoziție atrăgătoare atât prin ce spune cât și prin cum spune, pe o muzică aproape de film, aș zice, un soi de, dacă ar exista combinația asta, vals-rock de basm.

And we kiss just like lovers,
Before we tear each other appart
And expect one another
To remain alone in the dark,
Forever…

„Dystopia”, piesa care dă numele albumului, deși este așezată mai spre coada listei, atrage și ea atenția printr-un sound de marș militar îmbinat cu note de tragism și melancolie:

Paid our respects to law and order
Sent our condolences to faith
Gave our regards to sex and romance
It’s gonna turn us into saints
Politics makes martyrs of us all.

Aseară, publicul din Quantic a părut cucerit de ideea albumului, de muzică, precum și de glumele trupei la adresa lui… Mircea :), omul cu butoanele care eliberau pe scenă elementele asociate fiecărei piese live (adică părțile care nu puteau fi executate de trupeți, cum ar fi sample-urile cu discursuri, coruri, zgomote de fundal sau imaginile proiectate în spatele scenei). Impresia mea este că oamenii din sală s-au manifestat cel mai ardent în urma interpretării din „Fluturi Albi”, unde vocea de poveste a Anei Coman s-a împletit cu succes cu a lui Emil pe una dintre cele două piese în limba română ale albumului. Dacă la prima ascultare nu rezonasem deloc cu această piesă, de la a doua încolo am început să îi văd potențialul, iar live a sunat chiar impresionant.

„Dystopia” poate fi ascultat sau descărcat de undeva de pe aici AICI. Când vedeți o copertă albă cu o stea roșie, care are un ochi în mijloc, ați dat de albumul care trebuie. O să vedeți că merită: e muncit, e când furios, când melodios, e despre noi toți și despre ce a fost și nu mai trebuie să fie.