Arta e vindecătoare, dătătoare de speranță că lumea va fi mai bună, mai frumoasă. Clișee? Poate, mai ales dacă te duci la un spectacol într-o seară a lui 30 octombrie, când oamenii aprind, simbolic, o candelă pentru cei plecați din Colectiv.

Credit foto: Mamma Mia!

Dar nu se folosesc clișee în orice manifestare? Nu gândim că de vom folosi niște gesturi obscene, o mătură strecurată pe sub fustă și ridicată precum un falus gigantic oamenii vor râde? Că dacă vom face gesturi care sugerează actul sexual oamenii vor râde? Că dacă vom vedea inimioare căzând din cer oamenii vor râde? Vor râde, dar nu prea mulți. Cel puțin eu nu i-am prea auzit. Cum nu am văzut nici oameni care să trăiască muzica de pe scenă. Câțiva dădeau din cap, dar doar câțiva, și sala era imensă. Sala Palatului, plină.

Personal, am un mare respect pentru artiști. Pentru că știu, măcar de pe margine, cât de mult se muncește cu o echipă mare pentru un concert, un spectacol. Cât de mult se repetă. Câtă implicare, coordonare sunt necesare. Bineînțeles, când pe scenă totul pare o joacă, totul e natural înseamnă că orele acelea multe de repetiții nu au fost în zadar. Când cei din sală primesc ceea ce tu dăruiești pe scenă înseamnă că rolul tău e împlinit.

Eu nu sunt critic muzical, de teatru, deci ce scriu acum e în calitate de spectator într-o seară ploioasă și comemorativă. Poate că de-asta tristețea mea nu a fost alinată? Și totuși, am fost la un concert la câteva zile după Caracal. Adevărat, eram puțini, spațiul era mic, dar nu cred că de-asta am primit în sufletul meu mesajul mângâietor al artistului. Emoția o transmiți și dacă ești pe Wimbledon și ai 100 000 de oameni în fața ta. Ei, bine, îmi pare rău, emoția nu a fost transmisă, deși artiștii din Sala Palatului aveau cam 5000 de oameni în fața lor. Repet, e părere personală, căci s-a aplaudat mult. Mi-ar fi plăcut însă să-i văd pe spectatori simțind mai mult. Și pe artiști transmițând mai mult, nu numai cântec bine interpretat.

Într-o țară fără tradiție în musical, producțiile muzicale par a fi acte sinucigașe. Succesul spectacolelor „My Fair Lady” și „Mamma Mia” – în aceeași regie a lui Răzvan Ioan Dincă și recurgând cam la aceeași echipă tehnică, muzicală și actoricească – arată totuși că genul musical prinde la public. Săli pline, turnee.

Personal, am fost fascinată de My Fair Lady. Tot personal, și de „Mamma Mia”, însă în alt sens.

Avem o poveste și un film din 2008 – „Mamma Mia”, cu o distribuție de Oscar. Moștenire grea. Avem și noi însă greii noștri pe scenă. Avem însă, din fericire, și madlena lui Proust – Abba. Oamenii sunt nostalgici și iubesc cântecele Abba. Adevărat, când sunt adaptate în română parcă mai dispare farmecul dar cum nu tot timpul înțelegi cuvintele (din cauza sonorizării) îți poți închipui că sunt în engleză iar când le auzi în engleză, la final, te întrebi dacă nu cumva sunt în limba ta natală. Și de cântat s-a cântat mult pe scenă. Mult. S-a și dansat, dintr-o parte în alta, precum valurile. Adică, mai clar, dansatorii veneau dintr-o parte și se duceau în alta. Coregrafia a fost sublimă dar a lipsit cu desăvârșire. Adică s-a dansat, dar în ritm de fitness, căci dacă fitness au fost repetițiile dansatorilor, 8-10 ore pe zi, apoi fitness a fost și coregrafia. Măcar sunt în formă bună.

Povestea ne spune că o tânără se pregătește de căsătorie, pe o insulă grecească, acolo unde mama ei are o pensiune și ține morțiș să fie condusă la altar de către tatăl ei. Tatăl ei care poate fi unul dintre cei trei iubiți din tinerețe ai mamei, așa că-i invită fără știrea mamei. O mică harababură sentimentală cu concluzie generoasă: „Poți să fi avut și 100 de iubiți, nu-mi pasă, ești mama mea și te iubesc!”

Credit foto: Mamma Mia!

Cum ziceam, se cântă mult. Mama, Loredana, cântă cel mai mult, ba în négligé decoltat, ba în paiete, urmată de Sophie, fiica – Ana Munteanu. Cele două prietene ale mamei – Anca Țurcașiu și Ecaterina Ladin – cântă și ele, ultima și gesticulează mult, și cam vulgar, urmărită de rolul dintr-un serial. Dintre cei trei tați, Temișan cântă cel mai mult și joacă cel mai puțin, de fapt nu joacă deloc, căci el cântă tot timpul aproape cu fața la public în timp ce Loredana lui e la balcon, Brenciu cântă mai puțin, din păcate, și-și interpretează rolul (cam singurul care și joacă pe scenă), Nour nu prea cântă dar e un bun partener de joacă sexuală al Ecaterinei Ladin. Repet, e părerea mea personală.

Dacă ar fi să zic ceva despre decor, o, mi s-a părut psihedelic. Proiecția e de-a dreptul psihedelică. Ești fascinat de marea proiectată pe ecran și de valurile pe care le și auzi când nu e muzică. Le și vezi cum vin și se duc, precum în ședințele acelea de meditație – nu știu, nu am fost, doar îmi imaginez că așa trebuie să fie. Din când în când trec în zbor pescăruși sau cad inimioare din cer, ba sunt chiar și baloane și confetti. Proiecția se schimbă în funcție de momentul acțiunii și ba e noapte cu stele, ba e amurg, ba e dimineață, ba e zi de plajă. Mai că-ți vine să-ți faci bagajele și să pleci în Grecia. La un moment dat, avem și fum, dar un pic cam prea mult și gros și înecăcios, căci s-a întins până și spre rândul 28 și uitându-mă la cei din jur mi-am dat seama că am putea fi și gazați și oamenii tot nu ar reacționa, dacă își imaginează că așa e regia. M-am tot gândit, în cele aproape trei ore de spectacol, dacă nu cumva sunt la o ședință de terapie, cu proiecțiile acelea psihedelice, iar când a apărut și scena cu Sophie în cămașă de forță și cei 20 de dansatori îmbrăcați în doctori, chiar și cu boneta albă pe cap, cu iubitul ei îmbrăcat în mireasă, pe role, și când din mintea zbuciumată a Sophiei au ieșit – din spatele patului răsucit maiestuos – cei trei tați, în negru, cu peruci negre și crețe m-am declarat învinsă. Prea multe simboluri pentru mine, eu sunt mai simplă în gândire.

Credit foto: Mamma Mia!

Decorul, în schimb, mi-a plăcut. Clasic, fără zorzoane mari, multifuncțional. Costumele sunt maiestuoase și generoase. Și multe, chiar de sunt folosite doar pentru trei cântece de final, dar fiind o producție privată nu e treaba mea. Spectacolul se încheie apoteotic cu cântecele Abba și confetti, o explozie de culori, de muzică. Se aplaudă frenetic acest concert cu alură de musical. Căci eu, personal, am avut senzația, la un moment dat, că sunt la un concert și nu la un spectacol.
Nu dau cu pietre. Doar că nu înțeleg. Dacă sălile sunt pline, dacă spectacolul e în turneu cu săli pline e clar că eu am o problemă. Sau poate că oamenii chiar apreciază acest gen artistic, musicalul, și poate că atunci ar fi bine să existe o producție autohtonă, cu o poveste autohtonă și nu adaptată, chiar dacă regia, coregrafia, versurile sunt 100% autohtone.

Până atunci însă… „Mamma Mia!”