Cine a văzut avanpremiera filmului „Little Joe” știe ce e cu acest titlu: filmul e de o frumusețe care, vorba criticilor, te cam bagă în sperieți.

Regizat de Jessica Hausner, „Little Joe” (dramă, horror, mister/coproducție Marea Britanie, Austria, Germania/2019) este ceea ce ai nevoie dacă vrei să vezi un film de artă cu tentă horror. Excepțional prezentat vizual, cu o coloană sonoră de o grație înspăimântătoare și cu un subiect despre care nu știi exact dacă să-l iei ca atare sau să vezi dincolo de el, „Little Joe” este printre filmele de văzut ale acestei primăveri.

„Little Joe”: când nu banii aduc fericirea, ci florile

M-am dus la avanpremiera filmului „Little Joe” fără ca măcar să fi văzut trailerul, doar pentru că pe afișul (de o frumusețe stranie, de altfel), l-am recunoscut pe Ben Wishaw, un actor care mi-a plăcut în toate rolurile în care l-am văzut până acum (cel mai tare fiind Jean-Baptiste Grenouille din „Parfumul”). Nici n-a început bine să se desfășoare pelicula, că am și înțeles că n-aveam nevoie de trailer și că am intuit bine cam despre ce este vorba: un film care te ține în suspans de la început și te face să aștepți circumspect în scaunul tău, sceundă după secundă, să se întâmple ceva groaznic. Starea de așteptare trepidantă este conferită nu doar de felul în care se desfășoară acțiunea în sine, ci și de muzica… mă gândeam să spun psihedelică, dar mai bine i-aș spune direct pe nume și anume delirantă și acaparatoare.

Alice Woodard (interpretată de Emily Beecham, care, pentru acest rol, a luat la Cannes premiul pentru Cea mai bună actriță) și colegul ei, Chris (Ben Wishaw), fac echipă într-un experiment genetic: folosindu-se de un virus controversat, creează o floare care să îi facă pe viitorii proprietari nici mai mult nici mai puțin decât fericiți. Floarea emite o substanță precursoare a oxitocinei, menită să declanșeze în creierul oamenilor producția de oxitocină. Numită și „hormonul iubirii”, oxitocina este un neurotansmițător implicat în relația mamă-copil (datorită faptului că se produce în timpul lactației, mamele se simt apropiate de nou-născuți) și asociat, în rest, cu încrederea, empatia și plăcerea fizică. Cu alte cuvinte, proprietarii își vor iubi planta ca pe copilul lor, iar treaba asta îi va face fericiți.

Restul cercetătorilor de la institutul (aseptic și pastelat) unde lucrează cei doi sunt sceptici cu privire la succesul acestor flori ciudate și cer tot felul de teste pentru a se asigura că nu sunt periculoase pentru oameni. Deși, când le vezi aliniate militărește în seră și deschizându-se ostentativ în anumite momente, par să aibă nu doar o voință proprie, ci și un plan de acțiune.

Alice e sigură că floarea e inofensivă și chiar duce un exemplar acasă pe care i-l dă fiului ei, Joe, după care a și botezat-o. Adolescentul este instruit să o ude zilnic și să îi vorbească, ceea ce și face. Într-o zi, când se și apropie să o miroasă, floarea elimină brusc un praf de polen, pe care Joe îl inhalează. Alice începe apoi să observe, instigată și de o colegă cercetătoare cu un trecut problematic, că atât colegii de serviciu, pe rând, cât și propriul fiu încep să se transforme și să manifeste comportamente stranii, care nu îi caracterizează…

Te întrebi, pe măsură ce acțiunea înaintează, dacă floarea nou-creată chiar are puterea de a transforma oamenii. Și dacă da, ce înseamnă asta? Îi face mai răi? Îi face mai buni? După ale cui standarde? Dacă un adolescent precum Joe nu mai vrea să locuiască împreună cu mama lui și decide să se mute cu tatăl de care aceasta e divorțată, înseamnă că e ceva în neregulă cu el? Dacă o persoană simte nevoia să protejeze o floare ca și cum ar fi copilul ei, înseamnă că persoana devine indiferentă față de oameni?

Aș zice că „Little Joe” este un film despre fericire, dar și despre prețul plătit pentru ea. Dar este și un film despre workaholici și felul în care se îndepărtează de familii în favoarea muncii. La fel cum este și un film despre lumea nebună în care trăim, despre goana după ceva ce nu găsim niciodată și despre ignorarea adevărurilor dificile care zac în fiecare dintre noi și care nu ies la suprafață decât cu forța. Mie mi-a plăcut. 🙂 Coloana sonoră mi-a dat o stare de angoasă permanentă, e adevărat, dar se potrivește perfect cu scenariul.

Așa că dacă tocmai te întrebai ce filme să mai vezi în 2020, iată un răspuns: „Little Joe (Micul Joe)”. Va fi lansat în România de Voodoo Films începând cu 6 martie și va putea fi văzut în București, Bistrița, Iași, Suceava, Timișoara, Cluj-Napoca, Piatra Neamț, Sfântu Gheorghe, Bârlad, Vaslui, Lugoj, Pitești, Ploiești, Târgu Mureș și Slobozia.