De la Claire Messud, autoarea bestseller-ului „Prietenie dispărută”, vine și romanul „Femeia de la etaj”, tradus acum 7 luni la Editura Rao.

„Femeia de la etaj” reprezintă prima mea întâlnire cu această autoare americană, dar sper că nu ultima. Romanul este, practic, o lungă mărturisire a sinelui unei femei de vârsta a doua, profesoară ziua și artistă în timpul liber, care se simte înfometată de viață, dar nu reușește să trăiască așa cum și-ar dori. Personal, am privit cu scepticism toată povestea, pentru că mi-e greu să cred că o femeie ajunsă la 40 de ani poate fi atât de debusolată și de naivă (deși, la exterior, are o mască aproape perfectă de organizare și de calm interior).

Sigur, cu toții ne mai punem măști, mai avem câte un regret sau mai interpretăm greșit situații. Dar eu una mă aștept mereu ca un om ajuns la vârsta a doua să știe deja, în primul rând, ce îl face fericit, ce îl face să se simtă viu, ce își dorește și ce nu își dorește de la viață, și în al doilea rând, să fie în stare să perceapă oamenii așa cum sunt. Dar poate pretențiile mele sunt prea mari, și fiecare persoană evoluează în felul ei, unele având cumva o înțelepciune nativă, pe care și-o șlefuiesc cu fiecare experiență de viață, în timp ce altele au nevoie să facă multe greșeli, să treacă prin multe umilințe și să înțeleagă eronat semnalele celor din jur până să ajungă la o maturitate a gândirii și a concepțiilor. Iar altele probabil că rămân niște eterne ignorante.

„Femeia de la etaj” ar putea fi oricare dintre noi

Prin faptul că toți o să ne recunoaștem parțial în anumite gânduri ale ei sau în anumite acțiuni. Prin faptul că, măcar o dată în viață, ne îndrăgostim de cine nu trebuie și măcar o dată în viață ne plasăm greșit încrederea într-o prietenie. Și, poate, ne trece prin minte uneori că ne dorim să fim mai fericiți decât părinții noștri, să ne împlinim visele mai bine decât ei, să nu lăsăm viața să ne trăiască fără ca noi să avem ceva de spus în privința asta.

Nora Marie Eldridge este personajul principal al acestui roman, care, așa cum spuneam la început, ne mărturisește cum a ajuns ea să se scuture de credulitate, să își accepte furia interioară și să își dorească să trăiască din plin. Povestea pornește în prezentul personajului, care se întoarce într-un moment din trecut și ne pune în temă cu tot ce s-a întâmplat din acel moment încolo, ajungând, la finalul cărții, din nou în prezent. Astfel, o cunoaștem pe Nora, profesoară la clasa a treia la o școală din Cambridge, Massachusetts, apreciată de elevi și de colegi, și artistă în timpul liber – în al doilea dormitor de acasă face diorame – , o femeie pe care lumea o percepe ca frumoasă, care trăiește singură, face jogging, mănâncă dulciuri, își ajută tatăl după moartea mamei ei, pe care amândoi par s-o fi adorat, și e acolo când prietenii au nevoie de ea.

Ai zice că vorbim de o persoană liberă, mulțumită, care și-a ales destinul și trăiește așa cum își dorește. Ei bine, nu. Nora se simte singură, ștearsă, nesemnificativă. Nu știe exact ce vrea, dar e clar că nu-i convine ce are. Se vede cu neamurile din obligație, dar nu se simte atașată afectiv de ele. Se vede cu prietenii, dar, deși aceștia sunt oameni care o apreciază și îi vor binele, parcă nu se simte suficient de iubită și de apreciată. A avut destule relații romantice, iar un bărbat cu care avea o legătură teoretic fericită a cerut-o de soție, dar l-a refuzat. Înțelegem din text că nici unul dintre bărbații cu care a mai fost n-a mulțumit-o atât de mult încât să întemeieze o familie cu el – deși, așa cum fac multe femei, e posibil să-i fi ales ea prost. Totuși, Nora nu e genul de femeie care iubește singurătatea. Nu, ea își dorește pe de o parte să fie soție și mamă, dar pe de altă parte parcă nu-și dorește.

Nu am studii de psihologie, dar bănuiesc că gândirea și comportamentul absurd ale acestui personaj au vreun nume care se regăsește prin lista de tulburări psihice din manuale de specialitate. Sau poate, cum ziceam, unii oameni nu se maturizează niciodată și trăiesc după cum bate vântul, apoi se miră că sunt constant nefericiți.

Când la clasa ei se mută Reza, băiețelul unei familii mixte (mamă italiancă, tată libanez), care a venit pentru un an de la Paris în SUA (tatăl se mutase temporar cu serviciul), Nora se aruncă aproape disperată asupra relației cu această familie. Devine dădaca lui Reza, închiriază un atelier în care lucrează după ore împreună cu Sirena, mama puștiului (și ea artistă), și face plimbări lungi cu Skandar, tatăl băiatului, un erudit de ale cărui monologuri pe teme sociale și istorice este fascinată.

V-ați gândi că în sfârșit este și Nora noastră fericită? Nici pomeneală. Căci în mintea ei își proiectează complet greșit relația cu fiecare dintre aceste trei personaje, este atât de avidă de compania lor încât îi e greu să se mai concentreze pe altceva și se torturează constant cu întrebări: dar oare ei mă iubesc așa de mult cum îi iubesc eu? Dar de ce nu mă sună mai des? Dar parcă nu le pasă chiar atât de tare de mine? Ah, ba uite, acum au făcut acest lucru, deci cred că le pasă. Ah, ba nu, uite, m-au ignorat trei zile, sigur nu dau doi bani pe mine. Și așa mai departe.

Îndoiala, acel fluture fatal, îmi plutea mereu în piept. Ce le aduceam eu lor? Cine eram eu pentru ei, nici celebră, nici evident genială, nici importantă în lume? Și cu toate astea, toți trei căutau ceva la mine, chiar dacă niciunul dintre noi nu își dădea seama ce anume.

Tot acel an în care familia Shahid a stat în Cambridge a fost extrem de important pentru Nora, pentru că a trăit tot felul de aventuri mai mult sau mai puțin sănătoase alături de fiecare dintre cei trei, iar întoarcerea lor acasă, la Paris, o lasă devastată. Iar finalul cărții este lovitura de grație pentru credula și excentrica Nora. Nu, n-a murit, fiți liniștiți. De fapt, e posibil să fi renăscut – cu toate că eu nu sunt prea convinsă. 🙂

Deși v-ați prins că personajul principal mi-a fost extrem de antipatic 🙂 cartea în sine mi-a plăcut la nebunie, are o scriitură excelentă, viguroasă, captivantă, sapă adânc în psihicul uman și extrage de acolo toată sinceritatea pe care personajul nu e în stare să o afișeze la suprafață, dezvelește toate frământările și toate gândurile sfâșietoare. Vă recomand cu tot dragul „Femeia de la etaj” de Claire Messud și vă promit că n-o să fie o lectură plictisitoare. Cine știe, pentru anumiți cititori poate va fi chiar revelatoare. Romanul se găsește pe site-ul editurii Rao.