Festivalul Película 2020 s-a încheiat pe 16 septembrie, însă vizionarea unora dintre filme se poate face în continuare online, până pe 30 septembrie.

Între 17 și 30 septembrie, 10 dintre filmele acestei ediții mai pot fi încă vizionate online pe cinesquare.net. Biletele se pot cumpăra direct de pe platformă, iar persoanele care au avut cumpărate full festival pass-uri le pot folosi și în această perioadă.

Filmele disponibile pentru vizionare până pe 30 septembrie, ora 23:55, sunt:

Julieta
La piel que habito
La Camarista
Retablo
Tu me manques
O menino e o mundo
Marambire
O Proximo Samba
Neruda
La Sal de la Tierra.

Ce am văzut anul acesta la Festivalul Película?

Dintre filmele puse la dispoziție pe platforma cinesquare.net în timpul festivalului (9-16 septembrie), am reușit să văd „Alelí” (dramă, comedie/Uruguay-Argentina/2019), „Piazzolla, los años del tiburón” (documentar/Argentina-Franța/2018) și „Planta permanente” (comedie, dramă/Argentina-Uruguay/2019).

„Alelí” (titlul este un acronim care indică prenumele membrilor unei familii, nume cu care a fost „botezată” casa de vacanță) este realizat pe celebra temă a familiilor disfuncționale în care, în momentul în care apare un testament sau o moștenire, toți membrii sau majoritatea lor încep să se lupte pe posesiunile decedatului sau să emită pretenții legat de ce are dreptul fiecare. Așa se întâmplă și cu familia din care fac parte Ernesto, Lilián și Silvana. După moartea tatălui, mama lor vrea să vândă casa de vacanță, dar copiii lor (care, de altfel, sunt adulți în toată firea, unii aproape vârstnici) au atitudini diferite. Unul e de acord cu vânzarea, altul nu, iar altuia nu prea îi pasă, pentru că oricum are o viață haotică și dată peste cap.

Deși prima parte a filmului se derulează cumva lipsit de dinamism – deși au loc diverse evenimente care ne arată cât de diferiți sunt între ei oamenii din această familie și cum văd și înțeleg viața complet altfel unii față de alții – în partea a doua lucrurile se precipită, ba chiar spre final o iau razna complet. De unde la început ți se creează impresia că acea casă de vacanță va fi vândută (o imagine sugestivă a fost tortul cu chipul decedatului pe el, pe care familia l-a tăiat și împărțit la masă, analogie pentru felul în care tocmai voiau să vândă casa și să își împartă câștigurile), la final nu mai ești prea sigur de ce se va întâmpla. Și personajele se transformă treptat, trecând de la discuții reci, dar oarecum politicoase, cu numai câteva înțepături, la a spune lucrurilor pe nume și a vărsa tot ce au adunat în suflet.

„Piazzolla, los años del tiburón” este un documentar despre viața compozitorului de tango și a bandoneonistului argentinian Astor Piazzolla, cel care a schimbat fața tangoului clasic, imprimându-i elemente de jazz și muzică clasică. Regizat de Daniel Rosenfeld, documentarul ne poartă în copilăria, tinerețea și maturitatea faimosului muzician, pe care îl cunoaștem prin intermediul declarațiilor fiului său, Daniel și al înregistrărilor cuprinzând interviurile realizate cu Astor de fiica lui, Diana.

Află, astfel, despre problemele de sănătate care i-au marcat copilăria, despre tatăl său, care i-a cumpărat bandoneonul și l-a îndemnat să învețe să cânte și despre faptul că abia la vârsta de 16 ani a început să iubească din suflet și cu adevărat muzica. Portretul care reiese din documentar este cel al unui om departe de perfecțiune, dar al unui artist desăvârșit, pentru care muzica era mai importantă decât orice, inclusiv decât familia, al unui artist care s-a confruntat cu multiple greutăți în profesie, al unui artist care a revoluționat un gen muzical, înnobilându-l și, în același timp, făcându-l accesibil și altui gen de public.

„Planta permanente” este un film despre visele oamenilor simpli, care nu au resursele necesare pentru a le face să meargă, despre false prietenii, în care doar una dintre persoane oferă, iar cealaltă primește (și când nu mai primește, se supără și pleacă), despre angajatori infami, cărora în cuvinte le pasă de angajați, dar în fapte dovedesc că nu dau doi bani pe ei.

Filmul o are în centrul acțiunii pe Lila, o femeie care lucrează de 33 de ani la curățenie în cadrul Departamentului Lucrărilor Publice, dar în același timp, împreună cu colega ei, Marcela, se ocupă și de o cantină improvizată într-un depozit din clădirea de birouri, unde angajații vin să mănânce la prânz. Marcela visează ca ele două să aibă cantina lor, pe care să o aranjeze cât mai frumos, însă nu au resursele necesare. Când conducerea Departamentului se schimbă, noua directoare le promite în discursul inițial că lucrurile vor rămâne la fel, dar în zilele următoare concediază o mulțime de persoane, inclusiv pe fiica Marcelei și închide cantina improvizată. Marcela rupe relația cu Lila, deoarece are impresia că din cauza ei a fost concediată tânăra.

În aceste condiții, Lila decide să ia un împrumut, să amenajeze spațiul rămas gol și să facă o cantină așa cum trebuie. Însă, pentru că nu se pricepe la legislație, aranjamentele pe care le face se dovedesc eronate, așa că, după ce cantina se deschide (și noua directoare își arogă toate meritele), la scurt timp este scoasă la licitație. Războiul dintre Lila și Marcela se oprește și cele două se aliază în încercarea de a câștiga licitația.

Acestea fiind spuse, mi s-a părut salutară ideea organizatorilor festivalului Película 2020 de a organiza această ediție parțial offline, parțial online. În vremuri tulburi, e important ca arta să nu fie uitată și evenimentele culturale să revină treptat în programul nostru. Nu uitați, până la sfârșitul acestei luni mai puteți vedea filme bune pe cinesquare.net.