„Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile”: lansare de carte și scurtă recenzie

Volumul de povestiri „Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile” de Carmen Mușat-Coman s-a lansat pe 19 noiembrie în Hidden, într-o ambianță veselă și primitoare.

Cum s-a făcut de

Carmen Mușat-Coman este nu doar autorare, ci și editoare, PR, șofer etc., fiind în realitate omul bun la toate în editura Cununi de stele, pe care a fondat-o pentru a publica opera profesoarei ei Amita Bhose. Acum mai bine de 12 ani, când am cunoscut-o pe Carmen, nu știam cine este Amita Bhose, despre care aveam să aflu că, printre altele, a fost prima traducătoare a lui Eminescu în India.

Seara de 19 noiembrie 2021 a fost, însă, despre Carmen, care de-a lungul timpului a publicat o serie de volume de povestiri, începută cu cel din 2009, „Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână” și continuată cu încă șase titluri în anii următori. În 2021 a venit rândul celui de-al șaptea titlu, „Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile”. După o campanie de crowdfunding în care 30 de oameni au donat divserse sume, volumul a apărut și a fost lansat, cum spuneam, vineri seara.

O lansare de carte ca o gură de oxigen în sufocarea pandemiei

Nu mai fusesem niciodată în Hidden, despre care am auzit că are o grădină minunată, în care poți bea un ceai sau poți chiar să stai la șuete cu diverști artiști. Având în vedere că vremea nu era tocmai de stat în grădină, evenimentul s-a desfășurat la interior (regulamentar, pentru vaccinați sau trecuți prin boală), unde Carmen și-a întâmpinat invitații cu îmbrățișări și băuturi calde pe alese. Membrii familiei, prieteni din facultate, dar și prieteni și susținători mai noi, câștigați în timp, i-au fost alături pentru acest eveniment de care aveam nevoie cu toții.

Pandemia actuală care a dereglat toate sectoarele societății, și cu atât mai mult pe cel cultural, care în fiecare criză pare să fie sacrificat primul, ne-a lăsat mai săraci în ceea ce privește evenimente precum lansări de carte, concerte, spectacole de teatru, așa că orice astfel de întâlnire seamănă cu o binecuvântare pentru iubitorii de cultură.

Deși nu-i place să țină discursuri în care să se laude pe sine și nici nu se dă în vânt după a avea invitați iluștri care să îi prezinte cărțile, Carmen ne-a spus câteva cuvinte și în seara de 19 noiembrie, cu modestia obișnuită și cu emoțiile care o însoțesc mereu – pentru că nu are cum să fie altfel atunci când îți expui munca și sufletul în fața oamenilor.

Despre „Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile” ne-a spus că este un volum care conține povestiri de mai multe feluri, și inspirate din viața personală, și a blocului în care locuiește (căci toți avem vecini despre care putem scrie cărți, dacă ne gândim bine) și a societății, în general. „Vecinii mei oricum nu citesc, că altfel nici nu m-ar mai saluta… acum eu sper să nu citească pe Facebook. Dar nu se uită!”, ne-a mărturisit Carmen, mai în glumă, mai în serios. Ca ton general, s-ar putea spune că volumul este unul despre despre însingurare, despre indivizi părăsiți, poate chiar uitați, dar nu numai.

Autoarea, care a avut profesoratul ca meserie de bază, și care a devenit ulterior jurnalist, apoi editor și autor, a strigat și catalogul, adică pe cei 30 de inși care au donat pentru apariția acestei cărți și a vorbit cu drag despre momentele în care i-a cunsocut pe fiecare. De altfel, cred că nu greșesc dacă spun că a reușit să adune în jurul ei o adevărată comunitate, fiecare individ care o creează fiind acolo din diverse motive, pe lângă acela că o cunosc și o apreciază pe Carmen cu tot cu munca ei sisifică la editură.

Unii sunt în comunitate pentru că au găsit aici un ecou în pasiunea lor pentru India, alții pentru că o știau și o admirau pe Amita Bhose, cea care și-a lăsat țara natală în urmă, a învățat limba română la perfecție și a venit să trăiască în România și să predea la Universitatea București, alții pentru că, pur și simplu, iubesc lectura și vor să împartă această pasiune.

Indiferent de motive, ne-am bucurat cu toții de o seară plăcută, în compania cărților, a pianului și a cititorilor neobosiți, mulțumindu-i autoarei că ne-a reunit încă o dată.

De ce mi-a plăcut „Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile” de Carmen Mușat-Coman?

Având în vedere că volumul are puțin peste 150 de pagini, am reușit să-l citesc cât ai bate din palme. După cum spune chiar autoarea, pe coperta 4, „Dacă nu te recunoști în nici un personaj, atunci această carte ESTE pentru tine”. Nu doar că nu m-am recunoscut, ba chiar mi-am dat seama, pentru a nu știu câta oară, că lumea e atât de diversă încât eu una nici nu pot cuprinde cu mintea ce fel de vieți sinistre duc unii dintre noi.

Nu am părinți care să aibă de la mine pretenții absurde, gen „noi te-am făcut, acum ne ești datoare până la sfârșitul vieții”, așa cum sunt unele dintre personajele cărții lui Carmen. Dimpotrivă, ai mei mi-au spus de câte ori au avut ocazia că un copil nu are nicio datorie și nicio obligație față de părinții lui. Dacă aceștia l-au crescut bine, va face el pentru ei ce consideră de cuviință, în mod natural, dar în niciun caz părinții nu trebuie să îi scoată ochii spunându-i cât s-au chinuit să îl crească (nu a fost alegerea copilului să vină pe lume, ci a lor), să pretindă să stea cu ei în casă și să le facă toate nazurile, să îi impună cu cine să aibă relații la maturitate și cu cine nu și așa mai departe.

N-am avut de-a face cu o soacră rea și cu idei crețe, care să mă deteste sau care să-mi vorbească urât ori care să se amestece în viața mea cu fiul ei (dimpotrivă, a mea este bună de dat exemplu pozitiv), așa cum întâlnim prin poveștile lui Carmen Mușat-Coman.

Nu pot să înțeleg nici cum unii copii ajunși adulți elaborează tot felul de planuri josnice pentru a-și da părinții afară din case pentru ca ei să poată să le vândă.

Mi-e greu să le înțeleg și pe femeile care nu au o viață a lor, ci se definesc doar prin bărbatul cu care s-au căsătorit, care au așteptări halucinante de la acesta și pentru care nimic din ce face omul nu le mulțumește – deși ele, la rândul lor, nu fac nimic pentru familie, doar așteaptă să fie slujite din zori și până în noapte.

La fel de greu mi-e să rezonez și cu oamenii care locuiesc la bloc, dar habar nu au să trăiască în comunitate, ci se poartă complet nepotrivit. Care, în loc să conlucreze pentru a rezolva problemele inerente și care în loc să încerce să nu se deranjeze unii pe alții, acționează ca și cum și-ar fi cei mai mari dușmani.

Ce am putut să înțeleg, însă, a fost regretul și schimbarea, așa cum le resimțea unul dintre personaje. Un fost alcoolic care, abia după ce a pierdut aproape tot, a devenit un om mai bun și s-a păstrat așa în ciuda tuturor adversităților. Cred că aceasta este povestirea mea preferată din volum, se numește „Trei urme”. Cum din fiecare carte pe care o citesc îmi sar în ochi unele citate mai deosebite, din „Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile” mi-a rămas următorul, tot din povestirea sus-numită:

„… în viață iubirea era dată de pereți de încercări până când ori se sfărâma de tot ori se șlefuia în ceva trainic, ceva ce nu mai aducea a dragoste ci a stâncă.”

La fel, m-a întristat imaginea oamenilor cu mințile rătăcite, pentru că dintre toate bolile lumii, probabil că acelea care fac omul să nu mai știe cine este și pe ce lume trăiește sunt cele mai rele. Poate că mulți dintre noi avem sau am avut în familie oameni cu diverse forme de demență și am văzut ce face o astfel de boală dintr-o persoană. De altfel, rătăcirea minții este cea care începe și care și încheie cartea, povestea de început și cea de final fiind scrise cumva asemănător.

Mi-a plăcut „Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile” de Carmen Mușat-Coman pentru că este o carte realistă, vie, care pulsează. Care uneori te întristează, alteori te pune pe gânduri, iar alteori te face să fii, pur și simplu, recunoscător pentru viața ta frumoasă, complet diferită de a personajelor.

Pentru doritori, mai multe informații despre carte găsiți pe site-ul editurii Cununi de stele. Comenzile se pot face la office@edituracununidestele, unde puteți întreba autoarea și despre ofertele pe care le are la momentul respectiv.

Share