“The Night Is Young”: aceasta celebra replica a dat startul unuia dintre cele mai reusite concerte la care am participat vara aceasta: The Cranberries. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as putea inlocui “vara” cu “viata”, motivul substituirii tinand de un factor subiectiv si anume afinitatea dezvoltata in adolescenta pentru basistul trupei, Michael Gerard Hogan.

Lasand substituirile la o parte, pot spune ca seara de 20 iulie a fost una in care cu greu li s-ar putea reprosa ceva irlandezilor de la The Cranberries, care au cantat timp de o ora si jumatate la Zone Arena din Bucuresti, in cadrul unui eveniment organizat de Events si prezentat de Redd’s. Poate doar durata prea mica a concertului sa-i fi nemultumit pe unii dintre cei aproximativ 10 000 de spectatori…


Singura doleanta personala, care a ramas nesatisfacuta, cu toate ca am asteptat-o cu sufletul la gura pe tot parcursul concertului, a fost lipsa din playlist a piesei “No need to argue”. “No need to argue” este melodia care in 1994 a dat numele celui de-al doilea album al trupei, un album care s-a vandut in aproape 17 milioane de exemplare si care intamplator sau nu, a fost primul album al copilariei pe care l-am devorat. Banuiesc ca interpretarea acestei piese ar fi solicitat peste masura vocea solistei, care si asa se afla intr-o perioada de recuperare dupa o operatie suferita acum cateva saptamani la corzile vocale.

Ignorand aceasta asteptare personala, concertul din 20 iulie a fost, si sunt convinsa ca nu doar pentru mine, ci pentru toti cei adunati acolo, un concert efervescent, minunat, magic.

Chitaristul Noel Hogan, basistul Mike Hogan si bateristul Fergal Lawler, impreuna cu Dolores O’Riordan (voce), au electrizat miile de fani adunati cu mic cu mare pe Zone Arena. Playlistul a cuprins piese din toti cei 20 de ani de activitate, majoritatea super hituri, printre care: “Dreaming My Dreams”, “When You’re Gone”, “Ode to My Family”, “Free to Decide”, “Salvation” sau “Zombie”.

Pot spune ca am plecat de acolo in extaz. Show-ul a depasit cu mult asteptarile mele. Mai sufar si acum din cauza durerilor de gat, pentru ca am cantat, am tipat, am ovationat pe tot parcursul celor 90 de minute. Dolores a promis in numele tuturor ca vor reveni. Sper sa se tina de cuvant, pentru ca nu o sa pierd niciodata ocazia de a ma extazia la un concert The Cranberries!

Imagini: Events/Mihail Cismas

In seara de 22 martie, intr-un Bucuresti al secolului XXI, spiritul Woodstock-ului anilor ‘70 a fost reinventat pe scena Salii Palatului, unde a urcat una dintre trupele de elita ale blues-rock-ului classic, Ten Years After.

In deschidere au cantat sibienii de la Riff, o longeviva - am aflat ca anul acesta au implinit 40 de ani de existenta - si autentica trupa a rock-ului romanesc, iar gazda serii a fost Florin Silviu Ursulescu. Cei de la Riff, contemporani ai generatiei Woodstock ne-au reamintit piese precum “Regele soselei”, “Povestea lor”, “Caii de lemn”, “Despartiti un timp”, “Nerostitele cuvinte”, “Ana-Maria”, “A trecut vara”, “Mr Jimmy”, “Ploua la Woodstock” si au incheiat cu nelipsita piesa “In loc de bun ramas”.



Legat de componenta, nu pot sti decat din auzite ce insemna Ten Years After in formula de aur, care-l includea si pe fondatorul ei, Alvin Lee. Pentru unii, Lee este de neinlocuit si Ten Years After nu poate exista fara el. Din punctul meu de vedere, noul vocal, Joe Gooch, este genial. Stilul lui usor punk se potriveste ca o manusa noului “look” al trupei. Imi pare a fi un liant intre veteranii Leo Lyons, Ric Lee, Chick Churchill si publicul tanar, un liant care imbina armonios stilurile retro si new wave.



Impresia generala pe care mi-a lasat-o prestatia celor de la Ten Years After a fost una extrem de intensa. Si nu vorbesc aici despre profesionalism sau virtuozitate, pentru ca nu ma indoiam de existenta acestor calitati la o trupa cu renumele lor. Vorbesc despre placerea de a canta, despre dorinta de a interactiona intens cu publicul, despre atitudinea relaxata si cordiala.



Publicul a apreciat aceasta abordare neafectata si a rezonat la fiecare piesa, sustinand prin aplauze inflacarate prestatia de pe scena. Si cum sa nu fii cucerit de un Ric Lee care aproape leviteaza in timpul solo-ului pe “The Hobbit”, de un Leo Lyons efervescent, de un Chick Churchill calm, dar in acelasi timp vulcanic, de un Joe Gooch transpus parca in alt timp si spatiu in timpul interpretarii piesei “I’d Like to change the World”?



Organizatoric vorbind, concertul a fost unul la fel de bine pus la punct ca orice alt eveniment Vreaubilet.ro (concertele Tudor Gheorghe, Chris Norman etc.): sunet excelent si punctualitate sa iti poti regla ceasul. Tot ce pot sa sper e ca acest proiect Vreaubilet.ro de a aduce nume mari din istoria muzicii sa continue multi ani de acum incolo.

Foto: Dorel Melinte

“I like to use the audience as my color palette, my instrument.” (Bobby McFerrin) Afirmatia ar putea fi de ajuns pentru a descrie concertul sustinut pe 30 ianuarie, la Sala Palatului, de catre artistul Bobby McFerrin. Nu am mai asistat pana acum la vreun concert in care dialogul artist-public sa fie asa de intens cultivat.

Castigarea a nu mai putin de zece premii Grammy nu a reusit sa-l “transforme” pe Bobby McFerrin in ceea ce unii numesc in sens peiorativ “o vedeta”. Firescul gesturilor, dezinvoltura tinutei, atitudinea degajata de care a dat dovada au reusit sa cucereasca o audienta ce a umplut sala pana la refuz.

Inca din primele momente, publicul a fost cooptat in procesul artistic, fiind sistematic indrumat sa fredoneze alaturi de muzician. In orele ce au urmat, McFerrin ne-a vrajit. Am asistat la momente magice in care improvizatia aproape ca intrecea limitele normalului, momente in care liniile melodice erau reinventate la nesfarsit. Am ascultat binescunocutul “Drive”, am zburat pe “Blackbird”-ul celor de la Beatles, ne-am cufundat in “Tocata in Re Minor” a lui Bach, am visat pe “Bolero”-ul lui Ravel, ne-am probat abilitatile vocale pe “Gama Pentatonica”.

Fanilor mai curajosi li s-a dat ocazia sa urce pe scena, alaturi de artist. Unii s-au manifestat prin intermediul dansului, altii au devenit solisti. Nu au contat nici varsta, nici pregatirea muzicala. Oricine era binevenit!

Surprizele au continuat. Pe scena au urcat si cativa artisti romani, precum maestrul Ionica Minune la acordeon sau Cristinel Turturica la tambal, care au animat atmosfera, acompaniindu-l pe McFerrin. La sfarsit, i-au dedicat o piesa in ale carei acorduri artistul a recunoscut, spre amuzamentul tuturor, similitudini cu propria-i piesa “Don’t worry, be happy”.

Pe 30 ianuarie, omul orchestra a demonstrat inca odata ca poseda o abilitate aleasa: aceea de a induce muzicalitate si buna dispozitie in inimile celor din jur. Felul sau de a fi a confirmat tuturor ca el insusi traieste dupa principiile dictonului care l-a facut celebru.

Cu toate ca nu sunt o pasionata a genului, romanul politist al Oanei Stoica Mujea m-a
atras inca de la bun inceput. Nefiind o cunoscatoare, am avut permanent ideea - preconceputa poate - ca valoarea unui roman politist este data de modul in care finalul este construit si de dezlegarea intrigii. Privit din acest punct de vedere Indicii anatomice este la inaltime, beneficiind de un final cu totul si cu totul neasteptat.


Scris intr-o maniera relaxata, presarat cu mostre de limbaj colorat, romanul se constituie intr-o adevarata ancheta condusa profesionist, cu metode criminalistice specifice de catre Lala, o politista agorafoba.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: Satu Mare (locul crimei) si Bucuresti (locul in care Lala, din apartamentul ei confortabil, incearca sa dezlege misterele). Si pentru ca deplasarea in spatii aglomerate i se pare o adevarata corvoada, detectiva isi gaseste ajutor in persoana Crinei Dunca, o jurnalista destoinica din Satu Mare, care ii da informatii de prima mana, fiind intotdeauna in centrul evenimentelor.

Planurile actiunii se suprapun, firul epic se complica odata cu aparitia mai multor indicii raspandite de mana criminala, iar povestirea devine din ce in ce mai alerta. Finalul este neasteptat, dar rasplateste rabdarea cititorului, adevaratul criminal si complicii acestuia fiind dezvaluiti treptat, intr-o ordine bine gandita, care mareste suspansul.

Printre personajele fictive ale romanului am identificat si cateva personaje reale (Bogdan Hrib, Crina Dunca) care sunt creionate minutios. Accentul este pus mai degraba pe eroii cartii, actiunea desfasurandu-se in plan secundar. Introspectiile si atenta abordare psihologica construiesc un adevarat roman psihologic modern.

Indicii anatomice are toate ingredientele necesare unui roman politist: o intriga bine construita, supans, incertitudine, personaje bine construite, deznodamant socant, stil enigmatic. Fanii literaturii politiste vor fi cu siguranta atrasi in rezolvarea cazului si vor astepta, inca de la primele pagini, clarificarea situatiei.

Daca v-am captat atentia, puteti cumpara volumul direct de la Editura Tritonic (click aici)