O carte buna trebuie sa te faca sa plangi, zicea cineva. Poate ca e cam mult spus, dar oricum, o carte trebuie sa declanseze in tine diverse senzatii puternice - si ar fi de dorit ca printre ele sa nu se numere si plictiseala. Un volum precum “100 de zile” al Stelei Popa reuseste sa ingrozeasca, ceea ce pentru mine a fost un semn ca nu mi-am pierdut vremea citindu-l.

“100 de zile” are trei parti (“Amintiri”, “Coridorul mortii”, “Un sfarsit e un inceput”) si e clar inca din primele pagini ca povestea nu e una comoda. Jurnalista Roberta Ciugureanu, nascuta in Transnistria si stramutata la Chisinau, nu numai ca are necazuri la locul de munca (un ziar initial neaservit comunistilor, dar care apoi a incaput pe mainile lor, iar Roberta a fost indepartata), dar nici cu viata personala nu sta grozav: logodnicul ei David a murit sau cel putin asa crede toata lumea, iar ea nu poate trece peste moartea lui si face gesturi reprobabile, tatal ei, fost director al unui liceu romanesc din Transnistria zace in inchisoare pentru ca a indraznit sa se poarte mult prea “romaneste”, mama ei, satula de greutatile de la Chisinau, si-a parasit sotul si copiii (Roberta, Catinca si Dragos) si a plecat in Italia sa-si faca un rost. Ei, si daca vi se pare ca viata Robertei e trista si complicata, o sa vedeti ca asta nu e nimic pe langa aventurile care o asteapta pe viitor!
In acest prim capitol povestea nu m-a prins prea tare. Daca, spre exemplu, pasajele legate de perioada de detentie a tatalui sunt puternice si credibile, paginile despre dragostea care ii lega pe Roberta si David sunt inutil incarcate cu detalii plate, care n-au reusit sa ma emotioneze.

In capitolele “Coridorul mortii” si “Un sfarsit e un inceput”, insa, se vede cu adevarat maiestria scrisului Stelei Popa. Felul in care stie sa expuna probleme pe care cetatenii moldoveni din strainatate le-au intampinat la sectiile de votare, protestele tinerilor care constestau rezultatele alegerilor parlamentare de la Chisinau din aprilie 2009, in urma carora comunistii luasera peste 50% dintre voturi (cinstit sau nu), atentia cu care capteaza fiecare vorba, fapta si colt de peisaj din acele zile de cosmar, indarjirea cu care infatiseaza tratamentul groaznic pe care politia l-a aplicat protestatarilor (printre care s-au numarat si Roberta cu familia ei) iti dau senzatia ca nu mai esti doar un cititor cu o carte in brate, ci ai intrat chiar tu in miezul evenimentelor. Parca auzi langa tine scandarile tinerilor care nu mai voiau sa traiasca o viata de interdictii si neajunsuri, condusa de comunisti, simti cum pietrele iti zboara pe langa urechi in drum spre castile jandarmilor si iti intra in nari mirosul miilor de lumanari aprinse simbolic pe strazi in amintirea comunismului. Nu ai cum sa nu fii afectat de tragedia familiei Robertei, si, privind mai departe, nu ai cum sa nu te gandesti cum ar fi sa traiesti intr-un sistem in care cenzura si intimidarea sunt legi si in care nu poti dansa decat asa cum iti canta “cei de sus”.

In “100 de zile” veti descoperi, pe langa o frantura importanta de istorie, si dovezi de iubire adevarata, si de prietenie pe care nimic nu o poate rupe, dar veti gasi si multa rautate gratuita, multa drama, tradari, crime si suferinte pe care cu greu le poti accepta ca fiind posibile in secolul al XXI-lea. Stela Popa a reusit sa alcatuiasca o carte consistenta, veridica si pe alocuri cutremuratoare, care te atinge chiar daca n-ai treaba cu politica si care sunt convinsa ca este cu atat mai impresionanta pentru persoanele care au trait direct acele evenimente.

Ce reprezinta cele 100 de zile? Va las sa descoperiti singuri. :) Cartea Stelei Popa poate fi comandata aici.

Dupa ce am citit cu sufletul la gura “Ultimul papa”, primul roman din seria Vatican apartinand scriitorului portughez Luis Miguel Rocha, muream de nerabdare sa pun mana pe urmatorul volum, care s-a lansat anul trecut in mai multe orase din Romania.

Asa se face ca in urma lansarii de la Bucuresti m-am ales cu un exemplar din “Papa trebuie sa moara”, cu tot cu dedicatia din partea autorului, primita la fata locului. Am citit cartea in doua sau trei zile (pentru ca mai aveam si alte lucruri de facut, altfel as fid at-o gata mai repede), dar am tot amanat sa scriu despre ea si asa am ajuns in 2010! :)

Luis Miguel nu se dezminte nici in acest volum din seria dedicate papilor si ne serveste un thriller captivant, cum a facut si in primul volum. Ne intalnim din nou cu ziarista Sarah Monteiro, acum angajata la prestigiosul The Times, pe sectiunea de politica internationala. Articolele ei sunt de fiecare data cele mai atragatoare si cele mai exacte, astfel ca Sarah se pomeneste vrand-nevrand in postura de trend-setter in materie de subiecte politice, iar colegii ii dau porecla “Mourinho”. :)
Sigur ca viata ei aparent linsitita nu are cum sa ramana asa prea multa vreme: telefonul prin care batranul JC o avertizeaza sa plece imediat din Londra daca vrea sa ramana in viata nu este decat inceputul unui noi aventuri periculoase, implicand preoti, servicii secrete si interese politice meschine. Cauza urmaririi lui Sarah? Un dosar cu documente valoroase, desigur, de data aceasta privind moartea Papei Ioan Paul al II-lea.

Personajele se impart din nou in doua tabere, fiecare decisa sa dejoace planurile celeilalte si sa faca si cateva victime umane. Rafael, “preotul James Bond”, i se alatura si de aceasta data lui Sarah, in incercarea de a o salva de la o moarte sigura. Tensiunea erotica dintre cei doi nu va avea nici in acest volum un deznodamant, in schimb va fi speculata la maximum de catre dusmanii lor.

Insa autorul nu se margineste sa-si tina povestea la timpul prezent, ci impleteste in desfasurarea actiunii intamplari din trecut (1941, 1969, 1983 sau 1990), inclusiv atentatul asupra Papei Ioan Paul al II-lea care a avut loc in 1981, in piata Sf. Petru din Roma, tocmai pentru a face lumina asupra evenimentelor prezente. Astfel, patrundem si in intimitatea lui Karol Wojtyla (cel care va deveni Papa Ioan Paul al II-lea) si aflam mai multe despre tanarul care a incercat sa-l ucida in 1981, il cunoastem si pe un musulman care poate trezi mortii si care are viziuni cu Fecioara Maria, precum si pe maleficul arhiepiscop Paul Marcinkus, alaturi de alte personaje mai mult sau mai putin expuse, care vin sa intregeasca puzzle-ul evenimentelor.

Tradarea, crima si dragostea nu lipsesc din cartea lui Rocha. Actiunea din “Papa trebuie sa moara” te tine in priza precum aceea din “Ultimul papa”, cu amendamentul ca, de data aceasta, cunoscand felul in care autorul construieste scenariile, finalul volumului nu te mai surprinde, simti cumva care va fi sfarsitul, desi fluxul evenimentelor iti indica o alta pista.

Romanul “Papa trebuie sa moara” a aparut la Editura Tritonic in colectia Tritonic Premium, tradus din portugheza de Simina Popa si Oxana Dumitrescu si il puteti gasi aici.

Daca aveti cumva impresia ca povestile cu pirati sunt destinate celor mici sau daca sunteti convinsi ca vremea piratilor a trecut de mult, ei bine, nu. Citind romanul “Somalia, Mon Amour”, aparut la Editura Tritonic, o sa vedeti ca piratii sunt prezenti si in secolul al XXI-lea si lupta impotriva lor este una necontenita.

In scrierea romanului “Somalia, Mon Amour”, Bogdan Hrib si coautoarea Sofia Matei, care este si personajul principal al cartii, pornesc de la fapte reale si anume atacurile piratilor somalezi asupra navelor europene sau americane si stradaniile serviciilor de informatii exerne de a afla informatii care sa le permita eliberarea prizonierilor pe care acestia ii iau constant.

Mi-a placut mult personajul Sofia Matei, agent SIE deghizat intr-o profesoara de geopolitica singuratica si cu o istorie familiala ambigua si mi-a placut si mai mult relatia ei cu jurnalistul Stelian Munteanu, care, desi un Don Juan de felul lui, e dat peste cap de indata ce Sofia intra in viata lui si se indragosteste ca in tinerete. Evident, faptul ca Sofia dispare constant in misiuni periculoase in Africa - unde sfarseste rapita si e nevoie de o armata de forte desfasurate pentru a o salva - nu e de natura sa faca mai usoara relatia dintre ei!

Dincolo de sentimentele celor doua personaje, actiunea romanului este alerta si plina de suspans, asa cum ii sta bine unui thriller, in care se amesteca secrete de familie bine pastrate, iubiri vechi de zeci de ani reinviate, nave sechestrate, agenti secreti americani, rusi si romani care incearca fiecare sa traga spuza pe turta proprie.

Pentru a usura intelegerea cadrului in care se desfasoara evenimentele, autorul ataseaza si o mica descriere a Somaliei, din punct de vedere istoric, economic si politic, o harta a zonei, precum si o lista a personajelor, caracterizate pe scurt, acest ultim detaliu amintind de piesele de teatru.

Daca dati un click pe blogul romanului, veti gasi acolo detalii despre carte si autori si veti putea citi si cateva fragmente. Eu zic ca n-o sa fiti dezamagiti.

Starea de multumire a unei persoane este influentata, printre altele, si de casele in care aceasta locuieste, lucreaza, isi petrece timpul. In “Arhitectura fericirii”, aparuta la Editura Vellant, Alain de Botton discuta despre modul in care arhitectura ne poate face mai fericiti, despre case urate si case frumoase, despre creatorii lor si despre diferentele de gust care au pus intodeauna probleme arhitectilor.

Alain de Botton arata ca o cladire are o putere aproape omeneasca de a ne crea diverse stari de spirit si ca modul in care ne raportam la spiritul unei cladiri difera de la o epoca la alta, de la un arhitect la altul, de la un locuitor la altul. Fiecare persona incearca sa dea spatiului in care traieste cat mai multe din personalitatea ei, iar cladirile pe care le admira au calitati pe care persona respectiv nu le are neaparat, dar si-ar dori sa le aiba.

O cladire frumoasa inseamna un ansablu de imbinari potrivite, de proportii corecte, de materiale adecvate, nu e suficient ca doar una dintre conditii sa fie indeplinita. Autorul priveste cu un ochi cand critic, cand doar cercetator diverse constructii celebre aparute de-a lungul timpului si analizeaza sentimentele pe care le transmit vizitatorilor si de asemenea studiaza modul in care diverse obiecte dintr-o casa (scaune, mese, cesti etc.), precum si anumite cladiri in complexitatea lor au o alura “vie”, semanand fie cu oamenii, fie cu diverse alte vietuitoare. “Ceea ce cautam intr-o arhitectura nu este, pana la urma, prea departe de ceea ce cautam la un prieten. Obiectele pe care le descriem ca fiind frumoase sunt versiuni ale oamenilor pe care ii iubim”, spune de Botton.

In ceea ce ii priveste pe arhitecti, parerile acestora despre legile esteticii in ceea ce priveste o cladire nu au ajuns la un numitor comun, unii sunt de parere ca exista un singur stil vizual acceptat, altii considera ca toate sunt bune. Dar oamenii sunt diferiti, nevoile lor psihologice sunt diferite si prin urmare, cate priviri, tot atatea viziuni ale frumusetii.

Fiecare capitol al volumului este ilustrat sugestiv cu fotografii ale unor constructii reprezentative din lumea intreaga (Vila Savoye Poissy a lui Le Corbusier, casa Duckett a lui John Pardey, Catedrala din Reims, Casa Malaparte din Capri, complexul Crescent Park al lui John Nash, podul Salginatobel etc.), autorul explicand istoriile crearii acestora si analizand alegerile facute de arhitecti in definitivarea lor.

Alain de Botton considera ca, mai important decat orice, este ca o constructie sa fie ceva spectaculos, inteligent si durabil, pentru ca ridicarea ei sa fi meritat sacrificiile locului pe care se inalta: “Avem datoria sa ne asiguram ca niciuna dintre casele noastre nu va fi inferioara pamantului virgin pe care l-a inlocuit. Le-o datoram campurilor, viermilor si copacilor sacrificati pentru aceste cladiri, ce trebuie sa reprezinte promisiunea celei mai inalte si mai inteligente forme de frumusete”.