Am vrut sa vad “The Hurt Locker” nu pentru ca m-as omori dupa filmele de razboi, ci pentru ca m-am gandit ca trebuie sa fie mai mult de atat de capul lui, avand in vedere ca a intrat in cursa Oscarurilor cu vreo noua nominalizari, una dintre ele chiar la categoria Cel mai bun film.

Nu e nevoie sa fii fan al genului ca sa pricepi ca in “The Hurt Locker” este vorba despre ce inseamna sa fii soldat intr-unele dintre cele mai periculoase zone de conflict, ce inseamna sa te trezesti in fiecare dimineata in Baghdad, spre exemplu, sa-ti pui costumul special si sa te apuci sa dezamorsezi bombe sau sa stai permanent cu arma la ochi, scrutand imprejurimile, pentru a-l proteja pe colegul care taie fire, incercand sa evite exploziile. Nu e treaba usoara, mai ales daca liderul echipei e un impulsiv caruia ii place sa se joace de-a v-ati ascunselea cu moartea, precum personajul principal SSG William James (Jeremy Renner). Numai ca, desi pe campul de lupta face exact ce il taie capul si isi pune colegii in situatii neplacute, James are si momente in care stie sa spuna o vorba buna, sa lanseze o incurajare sau sa se sacrifice pentru binele celorlalti.

Desi usor pusi in umbra de razvratitul lor lider, subalternii Sanborn si Eldridge sunt si ei piese importante in creionarea portretelor soldatilor de elita, avand momentele lor de slabiciune dar si de curaj pur, formand impreuna cu James un trio imbatabil pe toata perioada in care sunt detasati in aceeasi zona de conflict.

Desfasurarea actiunii subliniaza si schimbarile care au loc in sufletele militarilor de profesie pe masura ce se confrunta cu pericolele. In timp ce unii devin mai sensibili la bucuriile vietii din afara razboiului si abia asteapta o permisie pentru a se reuni cu familia sau pentru a-si intemeia una (o scena reprezentativa fiind aceea in care Sanborn plange si marturiseste ca isi doreste un fiu, desi pana atunci refuzase ideea de a fi tata), pe altii sensibilitatea ii paraseste si se simt rataciti in rarele ocazii in care se confrunta cu viata din afara terenurilor de lupta (precum in secventele in care James este debusolat la raionul de cereale din supermarket sau in care ii spune fiului sau - mult prea mic pentru a-l intelege - ca pe masura ce imbatranesti, ajungi sa iubesti tot mai putine lucruri).

In orice caz, filmul are naturalete, are drama, are stil si are imagini fabuloase. Aruncand o privire printre multiplele nominalizari la Oscar, nu sunt chiar convinsa ca “The Hurt Locker” merita premiul pentru Cel mai bun film, dar cu siguranta i-ar pica bine o distinctie pentru regie, montaj sau scenografie. Doamna regizor Kathryn Bigelow a facut treaba buna per ansamblu si, cine stie, poate ca o sa-i “sufle” cateva statuete fostului sot, al carui “Avatar” a adunat tot noua nominalizari la Premiile Academiei. Nu ne ramane decat sa asteptam noaptea de 7 spre 8 martie, cand vom afla catre cine se vor indrepta celebrele premii.

“Nu cunosti decat lucrurile pe care le domesticesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara de la negustori lucruri facute de-a gata. Dar cum nu exista negustori care sa vanda prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, domesticeste-ma!”(Le Petit Prince, Antoine de Saint-Exupéry)

Am inceput cu un citat din cartea preferata a copilariei mele pentru ca, urmarind inceputul filmului Le Renard et l’enfant, m-am dus imediat cu gandul la induiosatoarea scena a imblanzirii vulpii din Micul Print. Luand ca punct de plecare aceasta similitudine, pot spune ca ambele, atat filmul cat si cartea se adreseaza in aceeasi masura atat copiilor cat si parintilor. Copiilor le este deschisa poarta inspre visare, iar parintii pot gasi cu usurinta raspunsuri la intrebari ce tin de educatia copiilor lor.

Povestea se invarte in jurul celor doua personaje: Lila (Bertille Noël-Bruneau), o fetita in varsta de 10 ani, ai carei pistrui si cozi roscate mi-au adus aminte de o alta carte a copilariei (Morcoveata a lui Jules Renard) si Titou, vulpoiul siret, dar fricos. Intre ei se leaga o prietenie neobisnuita si plina de farmec.

Totul incepe intr-o insorita zi de toamna cand, intorcandu-se de la scoala prin padure, Lila zareste in apropierea potecii un vulpoi frumos, cu blana lucioasa si privirea sireata. Intalnirea inopinata o face pe micuta sa nu se mai gandeasca la nimic altceva decat la prietenia minunata ce s-ar putea lega intre ei.

Incepand din acea zi, fetita isi petrece majoritatea timpului in padure, colindand-o dintr-un capat in altul, in cautarea vulpoiului. Anotimpurile se succed, aducand cu ele culori si miresme noi. Odata cu trecerea lor, fetita reuseste sa domesticeasca gradual vulpoiul. Treptat, distanta dintre ei se micsoareaza si rabdarea fetitei este rasplatita pe masura: vulpoiul Titou se transforma in calauza ei prin padurea necunoscuta, dezvaluindu-i locuri minunate, la care ea nici nu visa.

Toate aceste drumetii ii apropie, dar fetita profita de situatie si, fara sa-si dea seama, devine posesiva, incepand sa sufoce vulpoiul cu jocurile ei. Acesta devine animalul ei de casa. Punctul culminant este atins atunci cand rolurile se inverseaza si fetita devine calauza vulpoiului in propria-i casa. Prizonier intr-un spatiu inchis, vulpoiul o ia razna si se panicheaza asa de tare incat sare prin geamul inchis. Fetita il gaseste in curte, plin de sange si, cu ochii inlacrimati, il duce in padure, la vizuina lui.

Lila este profund rusinata. Simte ca si-a tradat prietenul. Se mai inveseleste cand isi da seama ca Titou traieste. Dar din acel moment simte ca prietenia lor nu va mai putea fi niciodata ca la inceput, pentru ca transformase dragostea in posesivitate.

Felul de a fi al fetitei nu se aseamana deloc cu cel al unui copil din secolul vitezei, care, rasfatat si ocrotit peste masura, crede ca totul i se cuvine. Lila, dimpotriva, este extrem de rabdatoare si hotarata, isi asuma riscurile si isi pastreaza sangele rece in situatii in care pana si un adult s-ar pierde cu firea. Ea este dovada vie ca apropierea de natura si libertatea acordata unui copil pot fi extrem de benefice. Luc Jacquet, regizorul filmului subliniaza acest lucru intr-un interviu: ”Copiii au nevoie de adulti pentru a le transforma imaginatia si sperantele in lucruri marete. Asta-i cea mai buna cale de a-i invata cum sa traiasca.”. Iar eu cred ca un inceput bun in acest sens ar fi acest film minunat, care imbina cu succes, lumina cu intunericul si fantasticul cu realul.

House M.D. TV Series (2004-2009)
Actori: Hugh Laurie, Lisa Edelstein, R.S. Leonard, Omar Epps, Jennifer Morrison, Jessie Spencer
Nota: 10/10

Daca ai fi un pacient grav bolnav, nu-i asa ca ti-ai dori un doctor genial, pasionat de elucidarea misterelor medicale, care nu se da in laturi de la nimic pentru a te vindeca? Ei bine, dr. House este solutia! Bineinteles, daca nu te deranjeaza faptul ca este mizantrop, arogant, rau de gura, schiop si dependent de calmante. Si ca vei fi cobaiul sau in starpirea oricaror virusi dubiosi care-ti fac viata amara.

Unul dintre cele mai populare, amuzante si inteligente seriale americane din ultimii ani, House M.D. este povestea lui Gregory House (jucat excelent de actorul britanic Hugh Laurie) si a echipei sale stralucite de doctori diagnosticieni. O varianta moderna a lui Sherlock Holmes si a metodelor sale ingenioase de identificare a criminalilor, in acest caz, virusii, bolile ciudate si uneori chiar lipsurile grave la “mansarda” ale pacientilor.

House este un anti-erou perfect, un geniu egoist, mizantrop si insuportabil. Ii place sa trateze oamenii ca pe niste idioti, pentru ca cei mai multi ii confirma din start aceasta ipoteza. In plus, toata lumea minte, cu pacientii sai in frunte. Drept pentru care nu are nicio problema in a-si trimite echipa de diagnosticieni sa le cotrobaie prin casa, in cautarea de indicii. Totul in numele stiintei, curiozitatii sale si binelui pacientului.

O zi din viata lui Gregory House incepe cu enervarea sefei sale, dr. Lisa Cuddy, care conduce spitalul in care se desfasoara actiunea. Dupa un duel verbal, din care persoana sifonata este invariabil cea mai responsabila, House are de pus un diagnostic in vreun caz aparent fara speranta. Motiv tocmai bun pentru a-si exersa glumele acide pe echipa sa de doctori, care se dau de ceasul mortii pentru a gasi solutia problemei si a-i face pe plac. Nu neaparat in aceasta ordine.

In scena intra si unicul prieten al lui personajului principal, dr. Wilson, seful departamentului de oncologie si omul care il lasa pe House sa ii fure mancarea la fiecare masa luata impreuna. La el vine tot spitalul atunci cand House este incontrolabil, ceea ce presupune o activitate zilnica de reparare a nervilor. Deoarece House face exact ceea ce vrea, fara sa tina cont de nimeni si, culmea, mai are si dreptate.

Asadar, pacientul supravietuieste (adesea pe muchie de cutit), boala ciudata este identificata si vindecata, doctorii alergati prin tot spitalul dupa teste si analize de laborator, iar House isi delecteaza audienta cu cate o rautate bine tintita. Pentru ca nimeni nu-i perfect, dar aroganta de a-ti arunca acest lucru in fata poate fi si ea o calitate.

Am fost un copil curios, care participa foarte mult la ore. Am avut mereu o relatie intima cu scoala, ea era lumea mea. Imi petreceam timpul cu profesori, inconjurat de profesori. Parintii mei erau profesori, iar prietenii lor care veneau pe-acasa erau tot profesori. Aveam sentimentul ca profesorii sunt niste fiinte umane, lucru care nu se intampla cu unii elevi. (Laurent Cantet)

Am vazut Entre les murs la Sala Elvira Popescu a Institutului Francez, luni, 16 Martie. In acea zi, filmul a fost proiectat de doua ori: la ora 18.00, respectiv 20.30. Eu am asistat la cea de-a doua proiectie. Cand am ajuns in curtea Institutului am ramas placut impresionata de numarul mare de tineri (elevi ai claselor terminale de liceu, mi-am zis - judecand dupa masinile straine carora le tranteau ostentativ portierele) care ieseau de la prima proiectie a filmului. Am felicitat in gand profesorul care a avut o asemenea initiativa. Dupa finalul filmului consideratia mea a crescut si am inteles perfect motivul pentru care acei copii au fost adusi sa vada aceasta pelicula: aveau multe trasaturi comune cu elevii din film (cel putin asta a fost impresia mea). Iar intuitia imi spunea ca si profesorul lor era omologul profesorului francez din film, ambii fiind posesorii unei calitati tot mai rar intalnita astazi, rabdarea.

Profesorul francez este tolerantul si curajosul François Marin, un tanar ce preda franceza intr-un liceu “cu probleme”, de la periferia Parisului. Actiunea este urmarita pe parcursul unui intreg an scolar, iar “personajul principal” este reprezentat de o intreaga clasa de elevi, care mai de care mai inversunati. Acesti elevi sunt aproape in intregime imigranti, au temperamente colerice, reprezentari diferite asupra vietii, sunt la varsta dificila a adolescentei si nu sunt usor de stapanit. Nu-l menajeaza niciodata pe cel de la catedra, cerandu-i permanent explicatii pentru absolut orice si incercand sa-l puna in situatii dificile.

Cu toate acestea, tanarul profesor crede in ei, ii antreneaza in discutii informale, ii stimuleaza, incearca sa instaureze o atmosfera bazata pe respect reciproc si se entuziasmeaza cand surprinde o sclipire de bunavointa din partea lor. Este tipul profesorului avangardist, tolerant si mereu deschis.

La baza scenariului filmului sta cartea autobiografica a lui François Bégaudeau (care joaca chiar rolul profesorului François Marin), in care el istoriseste fragmente din experienta de a preda intr-o scoala pariziana “cu probleme” (frecventata majoritar de copii de imigranti).

Filmul lui Cantet este extrem de dens, dand la un moment dat senzatia de film documentar. Fiind genul de film care abordeaza un ton realist, personajele sunt permanent observate fara a fi, insa, deconspirate, fara a li se anula misterul. Dorinta de a fi cat mai aproape de realitate este demonstrata si de lipsa totala a coloanei sonore si de modul realist de filmare a cadrelor.

Urmarind filmul, mi-am adus aminte de un altul asemanator ca subiect, dar total diferit ca abordare: Dangerous Minds(cu Michelle Pfeiffer in rolul profesoarei). Oricat de mult as aprecia-o pe Michelle Pfeiffer, nu pot sa nu remarc prapastia dintre cele doua productii, nu pot sa nu disting melodramatismul unuia de bunul simt al celuilalt, previzibilul final fericit al unuia, de finalul simplu si totodata complex al celui de-al doilea.

Adevarul este ca simteam nevoia unui film care sa se detaseze de tiparele hollywood-iene. Si intamplator am gasit unul care sa fie si castigatorul premiului Palme d’Or la editia a 61-a a Festivalului de Film de la Cannes. Nu-l ratati!