Cat On A Hot Tin Roof (1958)
Regia: Richard Brooks
Actori: Elizabeth Taylor, Paul Newman, Burl Ives
Nota: 9/10

“Maggie: I’ll win, alright.
Brick: Win what? What is the victory of a cat on a hot tin roof?
Maggie: Just staying on it, I guess. As long as she can.”

Ecranizare a unei piese de Tennessee Williams, premiata cu Pulitzer, avand in distributie nume “grele” de la Hollywood, in culmea gloriei si a frumusetii lor, pelicula de fata poate fi incadrata cu brio in categoria clasicelor.

Maggie este “pisica” din titlul filmului, o femeie frumoasa, carismatica si ambitioasa, sotia lui Brick Pollit, iar “acoperisul fierbinte” este situatia tensionata din familia acestuia, in Sudul traditionalist al anilor ‘50.

Brick este un fost sportiv de succes, ajuns un pierde-vara alcoolic, totodata fiul preferat al lui Big Daddy Pollit, un bogatas sudist cu tendinte dictatoriale. Acesta din urma sufera de cancer si mai are foarte putin de trait, insa toti membrii familiei se dau peste cap sa ii ascunda situatia.

Motivele variaza de la dorinta de inavutire (Gooper, fratele cel mare, nu ascunde faptul ca vizeaza intreaga mostenire) sau teama de a accepta realitatea (de acest lucru suferind Big Mama, sotia patriarhului) si pana la afectiunea sincera nutrita de “oile negre” ale familiei, Maggie si Brick.

Atmosfera conflictuala generata de minciunile si interesele fiecaruia este dublata de tensiunea sexuala dintre Maggie si Brick, acesta din urma nemaisuportand sa-si atinga sotia. Certurile dintre cei doi, reprosurile amare pe care si le fac (din cauze neelucidate, evident, pana la sfarsitul filmului), cat si imixtiunea unui personaj egoist si insensibil precum Big Daddy, toate acestea declanseaza drama.

Finalul este apoteotic, personajele reusind sa-si smulga mastile si sa destrame ata de paianjen a minciunilor. Evitarea realitatii, atat de caracteristica societatii sudiste, nu mai este o solutie de supravietuire. Desi adevarul poate fi, in cuvintele lui Maggie the Cat, la fel de murdar ca si minciuna.

My Best Friend’s Wedding a fost filmul meu preferat in timpul clasei a VIII-a. Nu ma intrebati de ce?! Nu am fost fan Julia Roberts niciodata, Cameron Diaz nu se numara printre preferatele mele, Dermot Mulroney si Rupert Everett nu au nici pe departe sex-appealul care m-ar fi facut sa ma indragostesc nebuneste de ei la cei 13 ani ai mei. Cu toate acestea, o ador pe Julia Roberts in rolul negativ - Julianne Porter, Cameron Diaz mi se pare mai diafana ca niciodata, iar Rupert Everett face un rol excelent, plin de umor.

Povestea este urmatoarea: Julianne si Michael (Dermot Mulroney) au fost implicati pe vremea studentiei, intr-o relatie scurta, dar traita intens, ca o frumoasa poveste de dragoste. Dupa despartire (cauzata de ea, si nu de el) au ramas buni prieteni si si-au promis unul altuia ca, in cazul in care varsta de 28 de ani ii va prinde necasatoriti, sa-si uneasca destinele in fata altarului.

Ziua ei de nastere se apropie. Michael o suna chiar in acea zi, si-i spune, SURPRIZA!, ca a intalnit-o pe femeia visurilor sale, pe care o va lua de sotie in cinci zile. Daca pana atunci Julianne fusese total impotriva oricarei relatii serioase, din acel moment, in care aude ca fostul iubit a intalnit dragostea adevarata, devine hotarata, aproape pana la disperare, sa-l recastige. Pleaca la Chicago neclintita in decizia de a-i desparti pe viitorii soti si de a-l castiga pe cel care fusese odata indragostit de ea fara speranta.

Acolo face cunostinta cu logodnica lui Michael, Kimmie (Cameron Diaz), fiica naiva a unui multimilionar, care o primeste cu inima deschisa si care, colac peste pupaza, ii propune, cu cele mai bune intentii, sa-i fie domnisoara de onoare.

Julliane construieste cu rabdare si perfidie o serie de situatii diabolice, menite sa-i desparta pe viitori miri. Toate ii dau gres, insa, si, cu o ultima sfortare, aceasta i se confeseaza lui Michael, marturisindu-i ca il iubeste, si sperand ca acest lucru il va determina sa anuleze nunta. Totusi, Michael nu se lasa recucerit si se casatoreste in final cu Kimmie.

In comparatie cu majoritatea comediilor romantice, My Best Friend’s Wedding are doua elemente care-l deosebesc de restul filmelor de acelasi gen: in primul rand, eroul (Michael) si eroina (Julliane) nu raman impreuna la finalul filmului, iar in al doilea rand, personajul principal, Julliane, in loc sa fie intruchiparea binelui, este “the bad guy”, personajul negativ. De asemenea, My Best Friend’s Wedding nu se incadreaza cu siguranta in categoria supraaglomerata a dulcegariilor sentimentale. Nu este o productie anosta, incarcata cu glume arhicunoscute si depasite. Dimpotriva, chiar si dupa 12 ani de la lansare, inca mai are “puterea” de a-si amuza si captiva privitorii, fiind o alternativa la productiile in care violenta este cap de afis.

Changeling (2008)
Actori: Angelina Jolie, John Malkovich
Regia: Clint Eastwood
Nota: 8/10

“Nu fi niciodata cel care incepe o lupta, insa fii intotdeauna cel care o termina.” Acesta este motto-ul eroinei filmului, Christine Collins, o mama in cautarea fiului disparut, pentru care e gata sa infrunte temuta (si corupta) politie din Los Angeles.Bazat pe fapte reale, petrecute in California anilor Prohibitiei, filmul ne prezinta alegerile in fata carora este pusa o femeie obisnuita, aflata intr-o situatie exceptionala.

Christine Collins isi creste singura baiatul de 9 ani, Walter, fiind nevoita sa se imparta intre slujba solicitanta si nevoile copilului sau. Intr-o buna zi acesta dispare, iar eforturile disperate ale mamei sale de a-l gasi transforma acest caz aparent banal intr-un subiect fierbinte pentru presa si foarte delicat pentru politia din Los Angeles.

Dorind sa-si spele imaginea patata de scandaluri legate coruptie si crime, politistii reusesc sa gaseasca un baietel cu semnalmentele disparutului si i-l prezinta doamnei Collins, sub blitzurile fotografilor. Insa, stupoare: aceasta stie din prima clipa ca acel copil nu este baiatul sau, lucru care ar fi acoperit de penibil intreaga operatiune a politiei. Asa ca femeia este “invitata” sa il ia pe micut acasa, de proba, pentru a trece peste socul de moment si a accepta varianta oficiala.

Conform mentalitatilor vremii, femeile nu puteau fi rationale, intregul comportament fiindu-le afectat de emotii. In consecinta, doamna Collins nu putea avea dreptate pentru ca era in stare de soc, iar politia din L.A. era singura in masura sa decida daca acel copil ii apartinea. Chit ca toate dovezile incepeau sa indice contrariul.

Acesta este momentul in care Christine Collins decide sa infrunte sistemul. Incercarile sale disperate de a convinge politia sa reia cautarile ii aduc o internare fortata la un azil de nebuni, in baza “Codului 12″, o masura abuziva de a scapa de persoanele recalcitrante. Numai eforturile reverendului Briegleb si descoperirea intamplatoare a ramasitelor victimelor unui criminal in serie duc la eliberarea sa si la descoperirea adevarului. Precum si la judecarea celor care s-au facut vinovati de abuz in serviciu, politistii, adica tocmai cei a caror datorie era sa protejeze cetateanul.

Christine Collins isi va petrece intreaga viata in cautarea fiului disparut. Desi nu il va regasi niciodata, lupta sa impotriva unui sistem corupt si orb la adevaratele probleme ale omului de rand ii va da satisfactia ca macar o batalie a fost castigata.

Se spune ca “niciun film bun nu este prea lung si ca niciun film slab nu este prea scurt”. Asa mi-am spus si eu cand am terminat de vazut cea de-a treia serie (din cele 6 existente) din fermecatorul serial Ballykissangel.

Ballykissangel este unul dintre cele mai bine cotate seriale difuzate vreodata in ora de maxima audienta la televiziunea britanica. De fapt este unul dintre cele mai bune seriale ale tuturor timpurilor (cel putin pentru multimile de fani raspanditi in toata lumea, printre care ma numar si eu) .

A fost difuzat si in Romania pe canalul doi al postului national de televiziune si asta datorita unei directive a Uniunii Europene, conform careia televiziunile nationale au obligativitatea de a prezenta si promova diversitatea culturala cinematografica pentru încurajarea dialogului intercultural. Din pacate a fost scos din grila de programe din cauza lipsei de audienta. Probabil au fost putini aceia care au gustat umorul englezesc de calitate.

Ballykissangel este numele fictiv al unui pitoresc orasel irlandez in care are loc actiunea. Este botezat dupa Ballykissanne, un alt oras irlandez in care creatorul serialului, Kieran Prendiville, si-a petrecut vacantele in copilarie.

Firul epic al povestirii se invarte in jurul vietii trepidante si uneori haotice a parintelui Peter Clifford, cleric englez, transferat din Manchester intr-o parohie irlandeza. Fiind englez in Irlanda si pe deasupra apartinand si tagmei preotesti, Peter Clifford are de parcurs un drum lung pana la integrarea totala si recunoasterea in comunitate. El se confrunta cu o serie de dificultati cauzate in primul rand de ideile preconcepute, adanc inradacinate in mentalitatea comunitatii. Sosirea sa in orasel se dovedeste a fi un soc nu numai pentru el, ci si pentru locuitori. Ei sunt total debusolati de modul binevoitor, cordial si prietenesc al acestuia de a-i trata, total diferit de al altor preoti irlandezi.

Cu toate ca actiunea se petrece intr-un spatiu limitat, iar personajele apartin unei mici comunitati, problemele socio-religioase zugravite si dezbatute nu sunt deloc unele pudice, lipsite de esenta. Dimpotriva in unele episoade se dezbat direct problema violentei domestice, cea a eutanasiei si chiar probleme de etica religioasa.

Insa o productie cinematografica nu are nevoie numai de o poveste bine scrisa pentru a avea succes. Este nevoie si de o distributie pe masura. Si la acest capitol Ballykissangel exceleaza. Actorii sunt alesi pe spranceana. Nu sunt star-uri hollywood-iene, cu fizionomii perfecte si zambete stralucitoare. Sunt reali, au defecte fizice si nu-ti dau senzatia de artificialitate. Toate aceste mici “defecte” sunt pana la urma normale si fac parte din realitatea cotidiana a fiecaruia dintre noi.

Desi toate personajele au cate o trasatura definitorie, ele nu pot fi incadrate intr-o singura tipologie. Sunt mult mai complexe si nu raman captive rolurilor lor initiale. Ele devin oameni reali, imprevizibili, ce poseda contradictii. De exemplu, intr-un alt tip de productie, mult mai comerciala, un personaj precum cel al omului de afaceri Brian Quigley ar fi fost construit ca fiind un ticalos nelegiut si profitor. In Ballykissangel insa, el este un personaj complex, motivat mai mult de dragostea pentru familie si comunitate decat de sporirea averii personale.

Daca incercam sa facem o diferentiere intre seriale de genul acesta, carora de obicei nu li se aloca bugete mari si care sunt destinate publicului larg, putem supune discutiei doua elemente esentiale: priceperea cu care scenariul este realizat si modul in care personajele sunt construite. In Ballykissangel ambele sunt extrem de bine realizate. Niciunul dintre personaje nu este previzibil, tocmai de aceea fiecare episod te tine in suspans.

In concluzie, Ballykissangel este unul dintre acele putine seriale care delecteaza, amuza si emotioneaza privitorul fara a recurge la dulcegarii sau la sentimentalisme rasuflate. Se ridica deasupra celorlalte seriale de gen printr-o abordare realista, prin realizarea unor personaje complexe si imprevizibile si printr-un patrunzator simt al umorului.