„Recomand muzica lui Mozart ca remediu impotriva disperarii, caci in evolutiile ei nu poti simti altceva decit o luminoasa poezie a existentei. Ea este echivalentul sonor al azurului. Numai astfel de transpozitii mai pot face sesizabila calitatea intima a unei opere. [...] Mozart este un Botticelli cu mai multa melancolie. Primavera cu o roua, care ar putea fi lacrimi [...] In puritatea aeriana a acestei muzici, care atinge uneori o sublima gravitate melancolica, nu o data te simti usor, transparent si ingeresc. [...] Mozart ma face sa regret eroarea lui Adam.” Emil Cioran


O sa precizez de la bun inceput ca articolul de fata nu-si propune sa fie o biografie exhaustiva a geniului muzical al lui Mozart. Sute de pagini ar trebui scrise fara a putea cuprinde tot ceea ce ar putea fi spus despre el. Din acest motiv o sa incerc sa prezint o singura capodopera mozartiana. Fiind in imposibilitatea de a alege, m-am folosit de un criteriu de selectie temporal: pentru ca suntem in Saptamana Patimilor, chiar in Vinerea Mare, zi de doliu a crestinatatii, zi in care Iisus Hristos a fost rastignit, nu am putut alege altceva mai potrivit decat Recviemul in Re Minor. Pentru a clarifica analogia, o sa explic mai intai termenul de recviem.

La origine, recviem-ul (cunoscut si sub denumirea de Misa Pro Defunctis) este termenul folosit in Biserica Romano-Catolica pentru a desemna o slujba religioasa de pomenire a unei persoane decedate. Ulterior, termenul va desemna compozitia corala cu orchestra, scrisa pe textul liturgic al misei funebre.

Recviemul este considerat a fi una dintre cele mai impresionante compozitii muzicale. Peste 2000 de recviemuri au fost compuse pana in prezent. Cele ale lui Gossec, Brahms, Berlioz, Verdi si Dvořák sunt dintre cele mai cunoscute.

Recviemul lui Mozart (care poarta in catalogul Kochel al lucrarilor mozartiene numarul 626) a fost conceput ca o lucrare de mari dimensiuni, pentru solisti, orchestra si cor mixt. Acest recviem a fost interpretat la funeraliile lui Haydn, in 1809, si la cele ale lui Frédéric Chopin, 40 de ani mai tarziu. Desi exista mitul conform caruia ar fi fost cantat chiar la funeraliile lui Mozart, acest lucru nu este atestat, ba este chiar considerat de istorici ca fiind imposibil.

Recviemul are o istorie complexa si intortocheata, fiind invaluit in mister de secole. Secretul care a inconjurat comanda anonima a recviemului, moartea precipitata a lui Mozart inainte de a-l termina, completarea lui post-mortem de catre muzicienii angajati de sotia sa au condus inevitabil la controverse si speculatii ce dureaza de aproximativ doua secole.

Lucrarea i-a fost comandata lui Mozart de catre Contele de Walsegg pentru a fi cantata in cinstea sotiei sale decedate. Acesta era un muzician de mana a doua, cunoscut pentru lipsa harului muzical. Pentru a substitui acest defect, el platea compozitorilor mai inzestrati opere, pe care ulterior si le insusea, prezentandu-le ca fiind compozitii proprii. Este evidenta intentia contelui si in acest caz. Tocmai de aceea termenii contractului incheiat intre el si Mozart au fost pastrati secret. Nici macar Mozart nu stia cine este persoana pentru care compune.

El era convins ca scrie muzica pentru propria-i moarte. Asa a si fost! In ziua de 5 decembrie 1791, viata scurta a lui Mozart s-a stins. Avea numai 35 de ani. Dupa un scurt serviciu divin la catedrala Sfantul Stefan din Viena, trupul sau a fost dus, fara cortegiu, la cimitirul Sfantul Marcu. Din acest motiv locul mormantului sau a ramas necunoscut. Abia in 1859 a fost ridicat un monument funerar in cimitir, amplasarea sa facandu-se, insa, cu totul aleatoriu.

Pentru ca atatea intrigi si minciuni s-au tesut in jurul acestei compozitii, este inevitabila si totodata explicabila aparitia a tot soiul de mituri despre conceperea ei. Unul dintre cele mai celebre mituri este cel conform caruia rivalul sau, compozitoul italian Antonio Salieri i-ar fi comandat recviemul, si tot el i-ar fi cauzat si moartea, otravindu-l. Sursa acestui mit o reprezinta piesa de teatru a lui Alexandr Puskin, Mozart si Salieri, pe baza careia Rimsky-Korsakov a compus opera cu acelasi nume. Piesa lui Puskin a stat si la baza piesei de teatru a lui Peter Shaffer, care la randul ei a constituit scenariul filmului Amadeus, regizat de Milos Forman. Cu toate ca in acest film, intentia declarata a regizorului nu a fost aceea de a povesti adevarul istoric, multi au fost aceia care au luat faptele prezentate acolo ca fiind adevarate.

Daca aceste fapte sunt pur speculative si nu pot fi demonstrate, exista un aspect din viata lui Mozart care nu poate fi atins, care nu poate fi pus sub semnul intrebarii si caruia multi i s-au inchinat. Este vorba despre geniul sau muzical. Mozart compunea si improviza cu o rapiditate fenomenala. Scria si orchestra direct in manuscris, fara stersaturi, fara greseli. Scena din filmul Amadeus, in care Salieri este cutremurat de partiturile fara stersaturi ale rivalului sau, se sprijina pe elemente biografice certe: rapiditatea componistica si memoria fabuloasa ale lui Mozart sunt unanim recunocute de toti biografii. S-au gasit chiar explicatii fiziologice care sa justifice aceste insusiri fenomenale: se spune ca pulsul lui Mozart era de doua ori mai mare decat cel normal, iar urechile sale aveau o conformatie neobisnuita.

Nici aceste atestari nu pot fi dovedite in totalitate. Singura certitudine care ne ramane este muzica. Muzica mozartiana continua sa seduca neconditionat, transgresand chiar si barierele religioase. Vesela sau trista, ea continua sa fascineze si sa emotioneze pe oricine se incumeta sa o primeasca in suflet.

M-am familiarizat cu muzica lui Musorgski ascultand Tablouri dintr-o expozitie in interpretarea celor de la Emerson, Lake & Palmer. Primul contact cu piesa m-a facut sa ma intreb cine a putut compune o muzica asa de sugestiva, de reala si de imprevizibila? Ce vremuri a trait? Ce viata a avut? A fost fericit? A avut parte de iubire?

O sa incerc sa raspund acestor intrebari in cele ce urmeaza.
Modest Petrovici Musorgski este unul dintre cei mai de seama compozitori rusi ai secolului al XIX-lea, numele sau fiind asimilat in lungul sir de nume sonore pe care cultura rusa le-a dat in acest domeniu (Prokofiev, Stravinski, Rimski-Korsakov, Ceaikovski, Rahmaninov, Shostakovici). A trait intre anii 1839 – 1881. Un rol important in formarea sa ca muzician l-a avut mama sa, care inca din frageda copilarie i-a insuflat dragostea fata de pian.

In adolescenta, a imbratisat cariera militara, fiind incorporat in Regimentul de Garda la 17 ani. In aceasta perioada nu a compus mai nimic. Intalnirea cu criticul Vladimir Stasov si alaturarea Grupului celor Cinci (sub aceasta denumire erau reuniti cinci compozitori rusi – Mili Balakirev, César Cui, Alexandr Porfirievici Borodin si Nikolai Rimski-Korsakov – cunoscuti ca inovatorii muzicii ruse, care au incercat sa reformeze ideile invechite si profesionalismul academic rusesc) a reprezentat cea mai prolifica perioada din acest punct de vedere.

La 20 de ani, in 1859 isi consacra viata muzicii, parasind armata si dedicandu-se studiului muzicii. Tot in aceasta perioada trece printr-o serie de crize cauzate – se spune – de diverse depresii, de alcoolism sau de epilepsie (nici una dintre aceste supozitii nu este demostrata, insa, in totalitate).

In 1874 compune – in 10 zile – celebra suita Tablouri dintr-o expozitie, in amintirea prietenului sau, pictorul si arhitectul Viktor Hartmann. Suita este cea mai complexa compozitie a sa pentru pian si a stat la baza a numeroase aranjamente si orchestratii, realizate de catre muzicieni renumiti (versiunea orchestrata de Maurice Ravel este cea mai cunoscuta). Putine compozitii s-au bucurat de o asemenea atentie.

Suita a inspirat artisti ce apartin unei palete largi de stiluri muzicale. In afara de mai sus-mentionatii Emerson, Lake & Palmer (care i-au adaugat elemente de rock progresiv, jazz si folk), alti artisti care au folosit compozitia ca sursa de inspiratie au fost: Trevor Rabin de la YES, parintele muzicii electronice culte, Isao Tomita, trupele heavy metal Mekong Delta si Armored Saint, renumitul Amon Tobin etc.

Povestea conceperii Tablourilor dintr-o expozitie isi are originile intr-un eveniment nefericit: moartea prematura, la varsta de 39 de ani, a lui Viktor Hartmann. Moartea acestuia a socat intreaga lume culturala rusa, dar mai ales pe Musorgski. In amintirea lui Hartmann prietenii au organizat o expozitie ce cuprindea peste 400 de lucrari de-ale prietenului decedat.

Picturile expuse in aceasta expozitie l-au inspirat pe Musorgski profund. Pornind de la ele, a compus capodopera care avea sa-i aduca post-mortem renumele vesnic. Pentru ca Musorgski, ca multe alte genii, aproape ca a fost ignorat de catre contemporani. Poate tocmai aceasta lipsa de interes l-a facut pe compozitor sa-si caute refugiul in alcool, meteahna care se pare ca in final i-a si adus moartea. Anul acesta, pe data de 28 Martie s-au implinit 128 de ani de la moartea sa.

Noua nu ne ramane decat sa ne bucuram de minunatele compozitii pe care ni le-a lasat mostenire si sa ne gandim, atunci cand le ascultam, ca prin compunerea lor, el a incercat sa transpuna adevarul in muzica, intr-un limbaj muzical “indraznet si sincer”.

Al Jarreau este unul dintre cei mai iubiti muzicieni contemporani de jazz, fiind singurul artist din istoria muzicii care a castigat premii Grammy la trei categorii diferite (Jazz, Pop si R&B).


Alwyn Lopez “Al” Jarreau s-a nascut in Milwaukee, Wisconsin pe 12 martie 1940, fiind al cincilea din cei sase copii ai unei familii religioase (tatal era pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea). Toata familia acorda un interes deosebit muzicii. Astfel, Jarreau a luat contact cu muzica de timpuriu, cantand in corul bisericii inca de la varsta de 4 ani. Totusi, muzica nu a fost tot timpul o prioritate in viata sa. Initial, el nu a optat pentru o cariera muzicala. Si-a luat diploma de master in psihologie si a lucrat ca asistent social pe parcursul a doi ani, inainte de a se decide sa devina muzician.

La inceput a cantat in mici cluburi de noapte, de-a lungul Coastei de Vest. Succesul avut acolo l-a determinat sa mearga mai departe si s-a mutat o perioada la New York, unde l-a cunoscut pe tanarul Quincy Jones. In anii ce au urmat, Al a incercat sa obtina un contract cu o casa de discuri, dar nu a reusit. Rock’n’Roll-ul era la moda, iar muzica jazz era slab mediatizata.

In 1971 s-a mutat in California. Acolo a fost descoperit de un vanator de talente al renumitei case de discuri Warner Bros. Records si a reusit sa incheie un contract cu aceasta. Astfel, in 1975, a aparut albumul sau de debut We got by, care s-a bucurat de aprecierea unanima a specialistilor. Avea 35 de ani. Doi ani mai tarziu, in 1977, Al a castigat primul sau premiu Grammy, la categoria Cea mai buna voce masculina de jazz, cu albumul live Look to the rainbow - live in Europe. Cel de-al doilea Grammy i-a fost acordat un an mai tarziu, la aceeasi categorie, pentru albumul All fly home.

La sfarsitul anilor ‘70, Al a adus o nota de prospetime stilului sau muzical, pentru a-l face accesibil unui public mult mai variat. Astfel a inceput sa combine elemente de jazz, pop, rhythm and blues, funk, soul, salsa. Puristii jazz-ului au negat valoarea noului stil, dar publicul, in ciuda cronicilor negative, l-a apreciat.

Prin urmare, in 1981, Al a castigat alte doua premii Grammy: unul la categoria Cea mai buna voce masculina de jazz, iar celalalt pentru Cea mai buna voce pop masculina, ambele pentru albumul Breakin’ away, vandut in milioane de exemplare.

In 1987, Al a compus si interpretat Moonlighting (coloana sonora a serialului american cu acelasi nume, difuzat la noi sub denumirea de Maddie si David), piesa care a stationat o perioada lunga in topuri si care a fost, de asemenea, nominalizata la premiile Grammy.

In 1992, Al a primit cel de-al cincilea premiu Grammy pentru albumul Heaven and Earth, la categoria Cea mai buna voce masculina R&B. Asfel el a devenit singurul artist din istoria premiilor Grammy care a castigat premii la trei categorii diferite (Jazz, Pop si R&B).


Dupa castigarea celui de-al cincilea Grammy, atentia lui Al Jarreau s-a indreptat in special inspre muzica jazz. Astfel, in 1994, a aparut Tenderness, un album extrem de apreciat printre criticii genului. Odata cu lansarea acestui album, Al si-a implinit visul de a canta alaturi de mari artisti, precum David Sanborn, Kathleen Battle, Joe Sample, Steve Gadd, Paulinho da Costa.

Apoi, pentru a aniversa 20 de ani de succes, Al a lansat pe piata prima sa compilatie, Best of Al Jarreau (1996). Colectia reuneste 14 dintre cele mai cunoscute piese, printre care Moonlighting, We’re in This Love Together, Boogie Down si Roof Garden, alaturi de doua piese noi, compuse de prietenul si producatorul sau, George Duke.

In 2006 a colaborat cu George Benson, un alt nume mare al jazz-ului international, inregistrand albumul Givin’ It Up. Pentru God Bless The Child, una dintre piesele de pe album, interpretata impreuna cu Jill Scott, au primit in 2007 un premiu Grammy la categoria Cea mai buna interpretare traditionala R&B.


Anul trecut, Al a lansat doua albume: Christmas, primul sau disc cu melodii specifice perioadei Craciunului, si Love Songs, o compilatie cu cele mai cunoscute cantece de dragoste.

Artistul este cunoscut, printre altele, pentru abilitatea de a imita, prin intermediul vocii, sunetele unor instrumente muzicale (chitara, chitara bass, instrumente de percutie). De aceea a fost poreclit “Omul cu orchestra in voce” sau “Vocea minune a Americii”.

Al Jarreau ramane unul dintre cei mai apreciati si indragiti artisti, continuand sa vrajeasca, in ciuda varstei inaintate, publicul iubitor de jazz la festivalurile de gen din intreaga lume.

Cand il auzi vorbind cu accentul lui de american sudist, ai impresia ca toata linistea lumii se revarsa asupra ta. Cand il auzi cantand cu vocea sa grava si profunda, te intrebi daca nu cumva il asculti pe unul dintre ingerii aflati in corul dumnezeiesc. Cand vorbeste despre familia lui, iti dai seama ca pentru el nu conteaza atat de mult nici Discurile de Aur si de Platina pe care le-a primit pentru minunatele sale albume, nici ranile pe care le-a capatat prin barurile pline de cowboy razvratiti, ci oamenii dragi pe care ii are alaturi si pentru care ar face orice.

Trace Adkins, pe numele adevarat Tracy Darrell Adkins, s-a nascut pe 13 ianuarie 1962 in Springhill, Louisiana. Tatal lui l-a invatat sa cante la chitara in copilarie, iar in perioada liceului a fost membru al unui grup de gospel. Dupa ce a absolvit Louisiana Tech University, a lucrat o perioada in industria petroliera, dupa care a inceput sa cante prin barurile cu specific muzical (honky tonk bars) din Nashville si in scurt timp a fost remarcat de un director de la Capitol Records, care i-a propus un contract. Asa se face ca, in 1996, Trace a lansat primul sau single - “There’s a Girl in Texas” - care a intrat imediat in primele 20 de piese din topurile de country. In acelasi an a avut loc si lansarea primului album, Dreamin’ Out Loud, care a fost extrem de bine primit si a obtinut ulterior un Disc de Platina.

Albumul urmator, Big Time, aparut in 1997, a fost si el bine vandut, fiind recompensat cu Discul de Aur, ceea ce nu se poate spune despre al treilea material,More…, care nu a reusit sa ii aduca lui Trace niciun disc pretios. Urmatoarele patru albume, insa (Chrome, Comin’ On Strong, Songs About Me, Dangerous Man) au facut din Trace Adkins idolul a milioane de fani country, artistul fiind recompensat cu Discuri de Aur si Platina si cu pozitionari pe locul 1 in topurile de gen. Nici compilatiile nu s-au lasat mai prejos, Greatest Hits Collection, Vol. 1, Honky Tonk Badonkadonk si American Man: Greatest Hits Volume II aducandu-i lui Trace o multime de admiratori si premii.

Dar muzica nu este totul pentru simpaticul country boy. Trace este tatal a cinci fete, este autorul unei carti, A Personal Stand: Observations and Opinions from a Free-Thinking Roughneck, a aparut intr-un episod din soap-ul “Tanar si nelinistit” (“The Young and the Restless”) si a concurat in prestigioasa competitie “Ucenicul” (“The Apprentice”), gazduita de Donald Trump, in editia dedicata celebritatilor. Cantaretul a ajuns in finala, unde, insa, a fost invins de jurnalistul Piers Morgan.

Desi pare un individ foarte calm si temperat, viata personala a lui Trace Adkins nu a fost una prea linistita: si-a pierdut un deget intr-un accident, a ramas fara permis pentru ca a condus sub influenta alcoolului, a fost implicat in multe scandaluri de bar, a fost injunghiat si impuscat in inima si in plamani. Toate acestea nu i-au scazut, insa, “cota”, ca muzician! Anul acesta, Trace lucreaza la un nou album, programat sa apara in luna noiembrie, si, dupa cate a dovedit, probabil ca e pregatit sa primeasca cel putin un Disc de Aur!

Trace Adkins - Then They Do