Asa cum anticipam in articolul despre ziua 1 a festivalului, a doua zi de ARTmania a adus in Piata Mare un public mult mai numeros decat pe 13 august. Nici nu e de mirare, avand in vedere ca pe lista de concerte s-au aflat Serj Tankian, Dark Tranquillity si Sirenia.

Norvegienii de la Sirenia au deschis seara de 14 august cu o prestatie foarte buna. Fara a fi fan al trupei sau al vocilor feminine, in general, am ramas placut impresionata de precizia instrumentistilor si de vocea dura a chitaristului Morten Veland, care a avut si el cateva pasaje alaturi de vocalista Aylin, frumoasa spaniola cooptata in trupa acum doi ani.



Norvegienii au cantat si piese cunoscute fanilor, dar si unele mai noi, in playlist regasindu-se, printre altele: “Downfall”, “The Other Side”, “The Lucid Door”, “Meridian”, “Lost in Life” si “My Mind’s Eye”. La un moment dat, ne-au spus ca isi doreau de multa vreme sa vina in Romania si se bucura ca au reusit acum sa ajunga in aceasta “frumoasa tara a voastra”. Iar la final, ne-au multumit in romana pentru prezenta la cantarea lor.



Dark Tranquillity au intrat pe scena cu o intarziere de aproximativ 10 minute fata de cum erau programati. Ca sa nu mai intarzii momentul, o sa spun inca de pe acum ca prestatia suedezilor cantatori ai unui death melodic a fost de departe cea mai buna din tot festivalul, desi e adevarat ca Serj Tankian a fost artistul care a adunat cei mai multi insi la concertul sau. Dar vorbeam despre Dark Tranquillity. Personal, ii asteptam de multa vreme, si anul trecut chiar vorbeam cu diverse persoane ca sper sa ii vad la editia din 2010 a ARTmania. Dupa cum ne spusesera inca de la conferinta, suedezii au ales sa cante nu numai piese noi, ci sa mai deschida si cate unul dintre albumele vechi ca sa extraga de acolo cate o piesa, doua. Fiecare compozitie a fost completata de jocuri de lumini si ilustrata pe cele doua ecrane laterale ale scenei cu diverse imagini reprezentative.



Mikael Stanne a avut permanent un zambet larg pe figura, a alergat pe toata scena, a sarit, a facut slalom printre colegii lui si a urlat din adancul plamanilor, fara sa oboseasca deloc, iar restul trupei a sustinut instrumental cu mare maiestrie prestatia vocalistului. Dark Tranquillity a fost un tot perfect, talentat, energic si creator de emotii puternice. Dar nu numai muzica a contat, ci si faptul ca Mikael a vorbit cu noi aproape dupa fiecare piesa, prezentand ce urmau sa cante, multumindu-ne ca suntem acolo sau cerandu-si scuze ca in 20 de ani de cariera nu au ajuns decat abia acum in Romania. De fapt, ca sa fiu exacta, a zis: “Sa ne fie rusine ca n-am venit pana acum in Romania.”
“O sa facem tot posibilul sa ne intoarcem aici”, ne-a asigurat omul de vreo doua ori - si sper sa-l fi auzit si organizatorii din Bucuresti. :) Ca sa va spun si despre piese, nu mi le amintesc chiar pe toate, dar au fost cu siguranta: “The Fatalist”, “Focus Shift”, “Final Resistance”, “Misery’s Crown”, “Punish My Heaven”, “Therein”, “The Lesser Faith”, “ Dream Oblivion”, “Lost to Apathy” si “The Grandest Accusation”.



Headliner-ul festivalului ARTmania 2010, Serj Tankian, a intrat si el cu o intaziere de vreo jumatate de ora fata de program, dar nu cred ca a contat foarte mult pentru miile de oameni care se inghesuisera cat mai in fata pentru a-l vedea mai bine. Imbracat intr-o sclipitoare camasa alba cu margini negre (care il facea sa arate incandescent in unele poze) si insotit de instrumentistii din trupa F.C.C. si de un ansamblu de muzica clasica, alcatuit din artisti romani, armeano-americanul ne-a luat tare cu “Beethoven’s C**t” si a continuat cu “Lie Lie Lie” si “Sky Is Over”. Sunetul foarte bun de care avusesera parte Dark Tranquillity parca s-a mai stricat la Tankian, desi nu au fost probleme majore. Oricum, publicul parea absolut incantat de ce vede si aude pe scena, incat nu cred ca il mai interesa foarte tare altceva.



Bineinteles, asa cum face si prin alte colturi de lume, Serj ne-a tinut si noua discursuri impotriva fostului guvern Bush, impotriva corporatistilor, a celor care “fac” bani pe cai obscure, a limitelor si a nedreptatilor sociale. Sigur ca nu a omis sa danseze in fel si chip si sa ne aminteasca la fiecare doua-trei piese despre cat de bine se simte la Sibiu, ce tara frumoasa avem si ce onorat e sa cante aici. Iar la un moment dat ne-a spus ca i-ar placea sa mai vina pe aici si ca, daca vrem sa-l mai vedem, sa-i dam un telefon. :) Alaturi de alte piese de pe “Elect the Dead” - “Saving Us”, “Baby”, “The Unthinking Majority”, “Blue”, “Money”, “Honking Antelope”, “Praise the Lord and Pass the Ammunition”,“Feed Us”, “Empty Walls”, Serj a mai cantat si cateva de pe viitorul album (“Imperfect Harmonies”) - “Deserving?”, “Borders Are” si “Left of Center”.



Aceasta a doua seara de concerte mari la ARTmania 2010 s-a incheiat la 23.40, dar cantarile au continuat prin cluburi, sustinute fiind de trupe romanesti. I-am ales pentru “vizionare” pe 9.7 Richter, care nici n-au ajuns bine in Sibiu si s-au si apucat sa cante in Bohemian Flow (club in care erau expuse si cateva picturi ale chitaristului Niklas Sundin). Spatiul de concerte din club este destul de mic, asa ca nu au incaput prea multe persoane, dar cele prezente s-au agitat corepunzator in cele 35-40 de minute cat au cantat bucurestenii piesele de pe EP-ul “Epicenter” si anume: “Assassins”, “Blood”, “Feed My Hate”, “Learning How To Die” si “Payback Time”, precum si o piesa nerepetata - “The Tower”. N-au avut nici sunet prea bun si nici lumina nu a ajutat pentru poze, dar la ora 2.00 a.m. nu mai cauta nimeni nod in papura, ci doar distractie.



ARTmania 2010 s-a incheiat, asteptam cu interes editia viitoare!

Pentru a cincea oara din 2006 incoace, Sibiul este in aceste zile gazda deja celebrului festival ARTmania, in cadrul caruia au concertat de-a lungul anilor nume importante ale rockului, precum My Dying Bride, Amorphis, Nightwish, Gamma Ray sau HIM. Concertele principale ale serii de 13 august au fost Swallow the Sun, Kamelot si sisters of mercy, dar in cadrul festivalului au avut loc si alte evenimente, precum vernisaje si proiectii de filme.

Incep prin a spune ca n-am sa fac cine stie ce analiza a concertelor, pentru ca nici una dintre trupele enumerate mai sus nu se numara printre preferintele mele muzicale.

Asadar, prima seara a festivalului ARTmania 2010 a inceput putin dupa ora 19.00 cu Swallow the Sun, o trupa finlandeza de doom/death. Publicul din fata scenei era destul de rarefiat, ceea ce nu i-a impiedicat pe Mikko Kotamäki (voce) & co sa isi ia interpretarea pieselor in serios. Nu sunt un ascultator al trupei, dar am observat ca primirea facuta de catre cei din fata scenei, al caror numar a crescut treptat, a fost una buna, piesele finlandezilor alternand, in general, pasajele dure cu cele melodioase. De-a lungul pieselor, Mikko a parut foarte relaxat, a vorbit cu publicul si chiar si-a aprins cateva tigari. Vizual, vocalistul - imbracat intr-un tricou rosu si cu o sapca pe cap - a fost o pata de culoare printre colegii lui, care purtau tinute negre, “clasice” pentru rock.

Ulterior pauzei de rearanjare a instrumentelor si de plasare pe scena a unui banner urias cu Kamelot, americanii cantatori al unui amalgam de stiluri congruente, pentru ca despre ei poti spune la fel de bine ca abordeaza un power plin de viata cat si un progressive sau gothic melancolic, au intrat in scena. Am constatat ca trupa chiar are fani in Romania, multi dintre cei prezenti in Piata Mare cantand vers dupa vers si ovationand ca la meci intre piese. Membrii trupei au cantat si o piesa in amintirea mamei chitaristului Thomas Youngblood, trecuta de curand in nefiinta si au declarat ca spera sa nu fie ultima data cand canta in Romania.



Programul celor de la Kamelot s-a prelungit ceva mai mult decat era stabilit, astfel ca britanicii de la sisters of mercy nu au mai inceput la 22.10, asa cum era trecut in program, ci undeva dupa 22.30. Desi mi s-a parut ca dupa Kamelot o parte din public a plecat, la sisters of mercy s-a adunat din nou o multime compacta, care a cantat - si chiar a dansat - dupa piesele trupei. Nu stiu daca a fost alegerea lor sau se defectase aparatul de fum, cert e ca de-a lungul concertului rar i-am putut vedea la fata pe Andrew Eldritch, Chris Catalyst si Ben Christo. Ceata de pe scena si jocurile de lumini au creat o atmosfera de discoteca, dar si muzica pop/ rock’n roll/ industrial/ gothic a trupei se potrivea cu imaginea formata.


Impresie generala: mi s-a parut ca numarul celor din public a fost mai redus decat anii trecuti, adica in jur de 1500 de spectatori. Unii spun ca au fost 4000, ceea ce consider ca este o exagerare, dar, daca are cineva date exacte, m-as bucura sa ma contrazica. :) Totusi, cred ca a doua zi de concerte va aduce mai multe persoane, atat datorita notorietatii lui Serj Tankian, care tine capul de afis, cat si a faptului ca este zi de weekend.

Dupa ora 01.00 noaptea, am incercat sa participam si la cantarea trupei L.O.S.T. din Bohemian Flow, numai ca rockerii umplusera cu succes spatiul redus de concert. Macar i-am lasat pe maini bune. :)

“The Night Is Young”: aceasta celebra replica a dat startul unuia dintre cele mai reusite concerte la care am participat vara aceasta: The Cranberries. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as putea inlocui “vara” cu “viata”, motivul substituirii tinand de un factor subiectiv si anume afinitatea dezvoltata in adolescenta pentru basistul trupei, Michael Gerard Hogan.

Lasand substituirile la o parte, pot spune ca seara de 20 iulie a fost una in care cu greu li s-ar putea reprosa ceva irlandezilor de la The Cranberries, care au cantat timp de o ora si jumatate la Zone Arena din Bucuresti, in cadrul unui eveniment organizat de Events si prezentat de Redd’s. Poate doar durata prea mica a concertului sa-i fi nemultumit pe unii dintre cei aproximativ 10 000 de spectatori…


Singura doleanta personala, care a ramas nesatisfacuta, cu toate ca am asteptat-o cu sufletul la gura pe tot parcursul concertului, a fost lipsa din playlist a piesei “No need to argue”. “No need to argue” este melodia care in 1994 a dat numele celui de-al doilea album al trupei, un album care s-a vandut in aproape 17 milioane de exemplare si care intamplator sau nu, a fost primul album al copilariei pe care l-am devorat. Banuiesc ca interpretarea acestei piese ar fi solicitat peste masura vocea solistei, care si asa se afla intr-o perioada de recuperare dupa o operatie suferita acum cateva saptamani la corzile vocale.

Ignorand aceasta asteptare personala, concertul din 20 iulie a fost, si sunt convinsa ca nu doar pentru mine, ci pentru toti cei adunati acolo, un concert efervescent, minunat, magic.

Chitaristul Noel Hogan, basistul Mike Hogan si bateristul Fergal Lawler, impreuna cu Dolores O’Riordan (voce), au electrizat miile de fani adunati cu mic cu mare pe Zone Arena. Playlistul a cuprins piese din toti cei 20 de ani de activitate, majoritatea super hituri, printre care: “Dreaming My Dreams”, “When You’re Gone”, “Ode to My Family”, “Free to Decide”, “Salvation” sau “Zombie”.

Pot spune ca am plecat de acolo in extaz. Show-ul a depasit cu mult asteptarile mele. Mai sufar si acum din cauza durerilor de gat, pentru ca am cantat, am tipat, am ovationat pe tot parcursul celor 90 de minute. Dolores a promis in numele tuturor ca vor reveni. Sper sa se tina de cuvant, pentru ca nu o sa pierd niciodata ocazia de a ma extazia la un concert The Cranberries!

Imagini: Events/Mihail Cismas

Aproximativ 30 000 de oameni au fost prezenti pe 18 iunie la Zone Arena din capitala, unde au asistat la primul concert Aerosmith din Romania, prezentat in cadrul turneului european “Cocked, Locked, Ready to Rock!”. In deschidere a evoluat trupa germana Reamonn.

Pe Aerosmith i-am “cunoscut” in clasa a sasea, atunci cand un coleg de clasa mi-a imprumutat patru casete de la fratele lui mai mare - cu Aerosmith, Bon Jovi, Guns N’ Roses si Metallica - asa ca nu vreau sa scriu despre concertul din Romania decat la modul personal, pentru ca altfel n-are rost. Sigur ca atunci, la inceputul anilor ’90, nici macar nu-mi imaginam ca o sa-i vad pe Aerosmith altfel decat la televizor, asa ca dupa aproape 17 ani de la primul contact cu ei pot sa zic ca am trait un soi de minune.

N-o sa ma apuc acum sa-i numesc “zei”, “regi” sau cine mai stie cum, pentru ca sunt cat se poate de umani, dar pot sa spun ca sunt niste artisti de calibru mare si niste maestri ai comunicarii cu publicul. Constienti de faptul ca romanii nu i-au vazut niciodata si ca n-are niciun rost sa le cante doar de pe ultimele doua albume, sa zicem, americanii au trecut vineri seara prin aproape toate piesele lor de marca. Poate altii au mai trait asa ceva, eu nu am mai fost niciodata la un concert unde sa aud numai hituri.

Trupetii au intrat in scena frumos, cu un banner cu numele lor care a cazut din tavan si s-a desfasurat pana la podea, in timp ce din boxe se auzea: “…But I would not feel so all alone/ Everybody must get stoned”. Dupa care au navalit cu “Love in an Elevator” si cu un Steven Tyler costumat cum stie el mai bine, intr-o pelerina sclipicioasa si cu o palarie asortata, avand atarnata de microfon una dintre celebrele esarfe. Ulterior a renuntat la accesorii, ramanand intr-un maieu mulat si niste pantaloni rosii la fel de mulati, adica o tinuta tipica pentru vocalistul Aerosmith.

Stoned sau nu, din jurul orei 21.10 si pana spre 23.00 ne-am bucurat cu totii de multele compozitii prezentate, printre care: “Back in the Saddle” (prima piesa de pe albumul “Rocks” din 1976), “Jaded” (piesa-etalon de pe “Just Push Play” din 2001), “Falling in love (Is Hard on the Knees)” de pe “Nine Lives” si “Pink” de pe acelasi album, piesa care le-a adus un Premiu Grammy, “Livin on the Edge”, primul single de pe “Get a Grip”. Tot de pe acest album am avut parte si de nemuritoarele “Crazy” si “Cryin’”, care au intrat una dupa alta si la care nu puteai sa nu te emotionezi macar un pic auzind in jur un cor imens, cantand vers cu vers.
Au dezgropat chiar si “Sweet Emotion” si “Walk this Way” de pe “Toys in the Attic” aparut in 1975, ca sa nu mai vorbesc de “Dream On”, primul single de pe albumul lor de debut (“Aerosmith”, 1973), pe care chiar nu ma asteptam sa o aud si care m-a impresionat suplimentar. Desi, pana la urma, piesa a venit cat se poate de firesc, avand in vedere ca a ramas peste timp ca un imn al trupei.

Diversele indatoriri de serviciu m-au impiedicat sa ajung si la Reamonn si imi pare rau, dar nu mi-a parut rau deloc ca i-am vazut pe bostonienii de la Aerosmith. “Mai lasa munca si du-te la concert, ca p-astia nu cred ca-i mai vezi vreodata!”, am fost somata cu vreo ora si jumatate inainte de inceperea cantarii lor si mi-am dat seama ca asa este. Ca dupa aproape 40 de ani de cariera, in care au avut suisuri si coborasuri in cadrul trupei, dar si la nivel personal, e foarte posibil ca acest prim concert in Romania sa fie printre ultimele ale formatiei; ca e foarte posibil ca dansurile nebune ale lui Steven sa nu mai fie vazute pentru multa vreme si riffurile lui Joe Perry sa ramana doar in amintiri. Oricat de patetic ar suna, in timp ce ii priveam si ascultam vineri seara, nu ma puteam abtine sa nu zambesc prosteste de bucurie ca sunt contemporana cu aceasta trupa si ca am reusit sa o prind live.

Felicitari companiei Events pentru acest eveniment si multumiri pentru fotografii.