In seara de 22 martie, intr-un Bucuresti al secolului XXI, spiritul Woodstock-ului anilor ‘70 a fost reinventat pe scena Salii Palatului, unde a urcat una dintre trupele de elita ale blues-rock-ului classic, Ten Years After.

In deschidere au cantat sibienii de la Riff, o longeviva - am aflat ca anul acesta au implinit 40 de ani de existenta - si autentica trupa a rock-ului romanesc, iar gazda serii a fost Florin Silviu Ursulescu. Cei de la Riff, contemporani ai generatiei Woodstock ne-au reamintit piese precum “Regele soselei”, “Povestea lor”, “Caii de lemn”, “Despartiti un timp”, “Nerostitele cuvinte”, “Ana-Maria”, “A trecut vara”, “Mr Jimmy”, “Ploua la Woodstock” si au incheiat cu nelipsita piesa “In loc de bun ramas”.



Legat de componenta, nu pot sti decat din auzite ce insemna Ten Years After in formula de aur, care-l includea si pe fondatorul ei, Alvin Lee. Pentru unii, Lee este de neinlocuit si Ten Years After nu poate exista fara el. Din punctul meu de vedere, noul vocal, Joe Gooch, este genial. Stilul lui usor punk se potriveste ca o manusa noului “look” al trupei. Imi pare a fi un liant intre veteranii Leo Lyons, Ric Lee, Chick Churchill si publicul tanar, un liant care imbina armonios stilurile retro si new wave.



Impresia generala pe care mi-a lasat-o prestatia celor de la Ten Years After a fost una extrem de intensa. Si nu vorbesc aici despre profesionalism sau virtuozitate, pentru ca nu ma indoiam de existenta acestor calitati la o trupa cu renumele lor. Vorbesc despre placerea de a canta, despre dorinta de a interactiona intens cu publicul, despre atitudinea relaxata si cordiala.



Publicul a apreciat aceasta abordare neafectata si a rezonat la fiecare piesa, sustinand prin aplauze inflacarate prestatia de pe scena. Si cum sa nu fii cucerit de un Ric Lee care aproape leviteaza in timpul solo-ului pe “The Hobbit”, de un Leo Lyons efervescent, de un Chick Churchill calm, dar in acelasi timp vulcanic, de un Joe Gooch transpus parca in alt timp si spatiu in timpul interpretarii piesei “I’d Like to change the World”?



Organizatoric vorbind, concertul a fost unul la fel de bine pus la punct ca orice alt eveniment Vreaubilet.ro (concertele Tudor Gheorghe, Chris Norman etc.): sunet excelent si punctualitate sa iti poti regla ceasul. Tot ce pot sa sper e ca acest proiect Vreaubilet.ro de a aduce nume mari din istoria muzicii sa continue multi ani de acum incolo.

Foto: Dorel Melinte

Pentru ca seara de 18 februarie parea numai buna de umplut cu metale, am luat parte alaturi de alti confrati intr-ale rockului la One Metal Night, eveniment organizat de Stay Metal Forever in Clubul Suburbia.

La 20.00 trecute fix au inceput sa cante targovistenii de la Incipient. Fiind la a doua auditie, am zis sa fiu mai atenta decat la prima, unde i-am vazut evoluand cu vreo trei piese, cred, inaintea unui concert Trooper. Nu pot sa zic ca m-au dat pe spate, in primul rand, pentru ca vocea e destul de timida si in al doilea rand, pentru ca felul in care se prezinta pe scena e destul de rezervat, dar probabil ca astea sunt probleme care se vor corecta cu timpul. Ceva mai curajosi s-au aratat la piesa “Am draci”, care mi s-a parut a fi pe tiparul “Basul si cu toba mare” (Vita de Vie), desi cred ca mai exista o piesa in lumea asta care semana si mai bine cu “Am draci”, dar inca nu mi-am dat seama care e, imi umbla prin cap. :)) Mai jos, “Alcoolic”:



Pana la cantarea lor de aseara, pe 9,7 Richter nu-i mai vazusem de exact un an (cand, oricum, am mai prins o piesa sau doua din prestatia lor), iar inainte de concertul respectiv, cred ca ultima data ii vazusem prin 2006. Imi amintesc ca prin 2004-2005 erau in concerte tot timpul, dupa care au disparut, din cauza faptului ca nu mai aveau vocalist, asa cum aveam sa aflu ulterior. Asadar, abia aseara am reusit sa-mi fac o impresie despre cum suna cu vocalistul cel nou, alaturi de care se pregatesc sa scoata si un album. Iar impresia lasata a fost excelenta, deoarece Cosmin nu numai ca are o voce numai buna pentru ce fac ei, dar are si atitudinea potrivita, e entuziast, se misca pe scena, vorbeste cu publicul si, da, are gesturi a la Halford, dar asta e si soundul trupei, gen Judas Priest , deci e numai bine, zic eu. Chitaristul Bobby le-a lipsit, din cauza unei probleme personale, dar Adi singur a facut fata cu brio secventelor de chitara. In orice caz, cand i-am ascultat aseara pe 9,7 Richter, mi-am amintit de ce imi place heavy metal-ul, ca uneori uit. :)) Ca sa va zic si de piese, ne-am delectat si cu “vechituri” si cu noutati, de apreciat in mod egal, si anume: “Devil truck”, “Blood”, “Feed my hate”, “Learning how to die”, “Payback”, “Assassins” (pe care o puteti auzi in clipul de mai jos) si “Final embrace”. Acultand voci din public, am aflat ca trupa a insemnat o revedere placuta pentru cei care o cunosteau si o surpriza frumoasa pentru cei care nu.



Seara metalica (adica One Metal Night) s-a incheiat cu Trooper. Inceputul concertului lor a insemmat o trecere rapida prin bucati din vreo trei-patru piese, printre care imi amintesc ca au fost si “Un singur drum” si “Inca un strigat”. Au mai cantat de la cap la coada “Nu trebuie sa vrei”, “Inca o lupta”, “Maine vom sti”, “Doar a mea”, “Scandal”, “Vlad Tepes” - care mi se pare cea mai frumoasa piesa a celui mai recent album “Vlad Tepes - Poemele Valahiei”, dupa care s-au apucat de pozne, ca prea mergea totul asa ca intr-un concert clasic! Piesa “Rock’n’Roll” a fost intrerupta brusc si Coiot, decis sa ii faca de ras pe cei patru colegi, i-a chinuit mai bine de un sfert de ora cu tot felul de improvizatii, din care respectivii au scapat, insa, cu fata curata (si fara sticle in cap). Mai jos ii puteti vedea pe Popa si Balaurul, carora nimic nu le-a venit de hac:



Dupa momentele de vituozitate, trooperii au revenit la piese cap-coada, gen “Tari ca muntii” - la care cred ca si peste 50 de ani de acum incolo tot o sa se dezlantuie toata lumea ca la apocalipsa, “Strigat”, “Amintiri” si “Solii turci”, aceasta din urma tot o frumusete de piesa de pe ultimul album - fata de care personal sunt destul de critica, dar pe care exista cateva compozitii absolut minunate, “Solii turci” fiind una dintre ele.

Despre sunet, la cat ma pricep eu, pot sa spun ca a fost in regula, despre aerisire nu mai vorbesc, ca iar imi sar toti fumatorii in cap, despre garderoba am constatat ca era sublima, dar lipsea cu desavarsire, ceea ce pe timp de iarna e cam neplacut - avand in vedere ca toata lumea vine cu haine groase pe care trebuie sa le lase undeva.

In rest, chiar a fost o seara metalica de calitate si sper ca asta e doar prima editie. :)

Va las sa-i tineti de urat lui Vlad Tepes:

“I like to use the audience as my color palette, my instrument.” (Bobby McFerrin) Afirmatia ar putea fi de ajuns pentru a descrie concertul sustinut pe 30 ianuarie, la Sala Palatului, de catre artistul Bobby McFerrin. Nu am mai asistat pana acum la vreun concert in care dialogul artist-public sa fie asa de intens cultivat.

Castigarea a nu mai putin de zece premii Grammy nu a reusit sa-l “transforme” pe Bobby McFerrin in ceea ce unii numesc in sens peiorativ “o vedeta”. Firescul gesturilor, dezinvoltura tinutei, atitudinea degajata de care a dat dovada au reusit sa cucereasca o audienta ce a umplut sala pana la refuz.

Inca din primele momente, publicul a fost cooptat in procesul artistic, fiind sistematic indrumat sa fredoneze alaturi de muzician. In orele ce au urmat, McFerrin ne-a vrajit. Am asistat la momente magice in care improvizatia aproape ca intrecea limitele normalului, momente in care liniile melodice erau reinventate la nesfarsit. Am ascultat binescunocutul “Drive”, am zburat pe “Blackbird”-ul celor de la Beatles, ne-am cufundat in “Tocata in Re Minor” a lui Bach, am visat pe “Bolero”-ul lui Ravel, ne-am probat abilitatile vocale pe “Gama Pentatonica”.

Fanilor mai curajosi li s-a dat ocazia sa urce pe scena, alaturi de artist. Unii s-au manifestat prin intermediul dansului, altii au devenit solisti. Nu au contat nici varsta, nici pregatirea muzicala. Oricine era binevenit!

Surprizele au continuat. Pe scena au urcat si cativa artisti romani, precum maestrul Ionica Minune la acordeon sau Cristinel Turturica la tambal, care au animat atmosfera, acompaniindu-l pe McFerrin. La sfarsit, i-au dedicat o piesa in ale carei acorduri artistul a recunoscut, spre amuzamentul tuturor, similitudini cu propria-i piesa “Don’t worry, be happy”.

Pe 30 ianuarie, omul orchestra a demonstrat inca odata ca poseda o abilitate aleasa: aceea de a induce muzicalitate si buna dispozitie in inimile celor din jur. Felul sau de a fi a confirmat tuturor ca el insusi traieste dupa principiile dictonului care l-a facut celebru.

Tudor Gheorghe a prezentat pe 18 decembrie, la Sala Palatului, un spectacol putin spus grandios, intitulat “Degeaba…?!”, care a cuprins atat piese legate de felul in care au trecut cei 20 de ani de la Revolutia din 1989, ce s-a schimbat in tot acest timp si cum ar trebui sa ii privim pe cei care si-au pierdut atunci vietile, oferindu-ne noua posibilitatea sa traim intr-o tara democratica, precum si colinde luminoase, prin care a incercat sa ne aduca in suflete frumusetea sarbatorilor de iarna.


Spectacolul pe care Tudor Gheorghe ni l-a oferit in seara de 18 decembrie a fost scris in urma cu 15 ani si, vorbind despre partea politica a concertului, artistul a marturisit inca de la inceput: “Se pare ca au trecut degeaba 15 ani, ca eu tot la fel am ramas sa gandesc, nu m-am schimbat nicio clipa. Nu e un spectacol conjunctural, o sa vedeti de ce spun asta. Nu ma apuc acum sa cant ca nu stiu ce-mi displace mie in politica romana de astazi, nu, Doamne Fereste! Sunt gandurile mele vechi, de atunci, de cand mi-am dat seama ce se va intampla.”



Artistul, care ne-a obisnuit in ultimii ani cu spectacole diverse, dar toate autentice si de o intelepciune evidenta, a avut si de aceasta data pe langa el muzicieni talentati, care l-au ajutat sa-si sustina mesajul. “Am cantat cu copii, am cantat cu calugari, am cantat cu taraf, am cantat cu cor de muzica usoara traditionala - cele doua spectacole din perioada interbelica - am cantat anotimpurile poeziei romane cu o orcheastra simfonica… si ia uite-ma acum, mai rau nu se putea… cu o orchestra simfonica si niste chitare electrice, care sa ne zgandare, asa cum trebuie din cand in cand. Puteam sa fac acest spectacol fara aceasta formatie din partea dreapta de acolo, dar oricat de dramatice ar putea sa fie viorile, tipatul unei chitare electrice parca are altfel de rezonanta”, a precizat maestrul, care a mai adaugat si ca a tinut ca o parte a concertului sa aiba un caracter omagial, “de respect fara de cei care mi-au dat mie posibilitatea sa ma exprim astazi atat de liber si ei nu au posibilitatea sa ma vada.”



Frumusetea pe care o are glasul lui Tudor Gheorghe e suficienta pentru a te face sa te foiesti agitat in scaun si sa simti cum ti se face pielea de gaina atunci cand il auzi cantand. Despre spectacolul din 18 decembrie nu pot sa scriu decat subiectiv si sa spun fara nicio exagerare ca m-a facut sa traiesc sentimente amestecate, dar toate la fel de puternice.
Au fost si momente de amuzament, cand am ascultat compozitiile ironice sau “haz de necaz” despre clasa politica, au fost si momente de calm datorate colindelor, dar si momente absolut cutremuratoare, precum acela in care am intepenit in loc si am ascultat cu un nod in gat piesa “Maturizare” (“Au facut copiii nostri dinti/Musca din bunici si din parinti/Musca din vazduh si din pamant/Musca si din mortii din mormant”). Semnificatiile oricum crancene ale acestei compozitii (despre cei care au fost informatori pe vremea comunismului) au fost amplificate de interpretarea zdrobitoare a Corului si a Orchestrei Filarmonice din Craiova, care l-au insotit pe maestru, precum si de vocea tunatoare a acestuia, cazuta parca din neant, ca o pedeapsa.


Tudor Gheorghe a fost si pe 18 decembrie cel care ni se arata mereu, intelept, jovial si amuzant. Intre piese ne-a povestit si despre drumul anevoios pe care a fost nevoit sa-l parcurga printre nametii din Bucuresti (“sincer, va compatimesc pe domniile voastre ca locuiti aici!”), si despre copiii care construiau un om de zapada si, la intrebarea lui, i-au raspuns: “il facem pe Boc!” si despre faptul ca a reluat colaborarea cu orchestra din Craiova dupa ce, la un moment dat, au avut niste neintelegeri (“stiti dumneavoastra, ca intre olteni… raca!”). :))


Daca nu ati mers niciodata la un concert al lui Tudor Gheorghe, incercati sa ajungeti macar la unul, intr-o zi. Daca il ascultati la tv sau pe internet s-ar putea sa nu va incante prea tare - v-o spune o persoana care pana acum un an nu ar fi mers in vecii vecilor la un concert al lui, pentru ca nu i se parea deloc interesant. Dar interpretarea live e absolut spectaculoasa, vocea este extrem de curata si frumoasa, iar daca mai are alaturi si alti muzicieni, atunci chiar nu mai e nimic de adaugat. Oricum, salile de la concertele lui, pline intotdeauna cu un public divers, dar civilizat, vorbesc ele insele despre succesul artistului oltean.

Foto: Dorel Melinte