Premiera spectacolului „Atelier de teatru” in regia lui Damian Crasmaru, produs de Teatrul “EU si UE”, s-a petrecut pe 2 august, la Sala Rapsodia.

Un actor la inceput de drum are multe de invatat de la un maestru plin de talent, daca e dispus sa se lase pe mana acestuia. Studentii profesorului si actorului Damian Crasmaru au dovedit aseara nu numai ca un actor in primul an de facultate te poate face sa ii intrezaresti talentul, cat si ca, atunci cand ai un indrumator bun, emotiile sunt mai mici si increderea in tine e mai mare.

Colajul „Atelier de teatru” pus in scena la Rapsodia a cuprins mai multe fragmente din piese de teatru celebre, iar tinerii actori aflati la inceput de drum au dat viata catorva personaje pline de haz. Fiecare piesa a fost prezentata de regizorul Damian Crasmaru, care a spus de fiecare data cateva cuvinte despre autori, dar a lansat si mici aprecieri despre studentii lui.

Spectacolul a inceput in forta cu o scena din „Violul” de Tudor Musatescu, in care trei cetateni zgomotosi au invadat o sala de judecata pentru a reclama un viol, dar n-au reusit decat sa se certe intre ei, pe de o parte si cu judecatorul, pe de alta parte. A urmat un fragment din „Crize” de Mihai Ignat, in care doi tineri s-au trezit dimineata dezbracati, intr-un pat strain, si au inceput o discutie in contradictoriu despre cum au ajuns acolo si ce s-a intamplat intre ei noaptea trecuta, mai ales ca nici el si nici ea nu isi aminteau. “Acolo, departe” de Mircea Stefanescu ne-a zugravit inceputul unei iubiri cunoscute mai tarziu decat ar fi fost cazul, iar secventa din „Doi tineri din Verona” ne-a aratat cum iubirea este uneori greu de recunoscut, mai ales in fata celor care o vad ca pe o evidenta. In „O luna la tara” de Turgheniev am vazut cum stapana si servitoarea ei iubeau acelasi barbat, in timp ce in „Wally’s Cafe”, Wally si sotia lui au avut parte de o explozie de nebunie odata cu aparitia in cafeneaua lor a unei aventuriere in drum spre Hollywood. O iubire sensibila din vremea razboiului ne-a fost infatisata in fragmentul din „Romeo si Julieta si intunericul” de Jan Otcenasek si o discutie aprinsa, dar plina de umor, intre o vaduva si un individ la care raposatul sot avea datorii, am urmarit in scena din „Ursul” de A.P. Cehov. Ultimele doua piese din care ni s-au interpretat bucati reprezentative au fost „Fularul albastru”, plin de retele ale infidelitatii si „Recviem pentru Radames”, in care doua cantarete de opera au incercat sa acopere o crima pe care o comisesera impreuna.

Distributia: Luciana Popa, Romeo Ivascu, Radu Barbu, Adrian Nan, Alexandra Popa, Ciprian Niculae, Ruxandra Cristea, Andreea Gaica, Alexandra Mirescu, Aurelia Teodorescu, Oana Crisan, Georgian Rotaru, Marina Secasiu, Monica Popa, Adrian Filipidescu, Marta Curteanu, Florin Dobre, Bogdan Gagu, Maria Simion, Maria Andrei, Emanuela Dinica, Daniel Marcu, Cristian Mardare, Magda Bughirica.

Conform declaratiilor ulterioare ale lui Damian Crasmaru, nu a fost vorba de un singur spectacol, ci acest colaj artistic se va juca si mai departe, poate chiar in restul tarii. Cat despre tinerii sai studenti, profesorul a marturisit ca le lipseste „punctulitatea interioara”, ca au o stare de neatentie specifica varstei si ca uneori au impresia ca oricine poate face teatru, ceea ce nu este adevarat: un actor de teatru trebuie sa renunte la propria viata pentru a reprezenta pe scena multe alte vieti, daca nu, nu se poate numi actor.

In orice caz, ‚Atelier de teatru” merita vazut daca sunteti interesat de felul in care se prezinta viitorii actori ai scenei romanesti. Ucenicii lui Damian Crasmaru au aratat aseara ca tineretea si lipsa de exeperienta scenica nu sunt inconveniente mari atunci cand ai talent si cand asculti de profesorul tau si ca o piesa mare poate fi abordata cu intelepciune chiar daca mai ai foarte multe de invatat in drumul tau artistic.

Festivalul Comediei Romanesti festCO 2009, organizat de Teatrul de Comedie, s-a deschis pe 6 mai cu piesa lui Matei Visniec “Mansarda la Paris”, in regia lui Radu Afrim, jucata in limba franceza. Publicul de varste diferite aproape a umplut Sala Mare a Teatrului de Comedie si a fost un complice sensibil si atent pentru cei care au interpretat cu talent bucati din viata celui care a fost - cand mai adulat, cand mai contestat - Emil Cioran.


Scrisul despre o piesa de teatru care il are in centrul ei pe Emil Cioran e la fel de frumos si de emotionant ca a scrie despre Cioran insusi. Sa vezi piesa lui Matei Visniec e ca si cum te-ai reintalni cu un bun si vechi prieten, care iti spune din nou cuvinte dragi, pe care le stiai de multa vreme si acum, auzindu-le din nou, te lasi purtat de amintiri.


Piesa “Mansarda la Paris” a adus in fata spectatorilor fragmente reale din viata filosofului roman de limba franceza, asa cum scriitorul, bolnav de Alzhaimer, si le amintea. “Doamna Memoria” il parasea frecvent, asa ca monsieur Cioran se trezea nu de putine ori ca uita adrese, numere de telefon, patul in care dormea si multe alte lucruri esentiale. Toate aceste fragmente care alcatuiau amintirile scriitorului s-au inlantuit amuzant si ironic de-a lungul a mai bine de 90 de minute, in care am ras cu pofta sau am zambit nostalgic, dand dreptate cugetarilor cioraniene si remarcand multitudinea de citate din opera controversatului filosof.


Constantin Cojocaru i-a dat viata intr-un mod extrem de placut lui Emil Cioran, facand din acesta un batranel mai mult pus pe sotii decat serios. Astfel, l-am vazut pe Cioran cand in Gradina Luxemburg, hranind porumbeii, cand in Gara de Est, asteptand un tren care nu mai venea si purtand o discutie repetitiva si teribil de amuzanta prin absurditatea ei cu baiatul care cara bagajele, cand la Sorbona, unde a participat la cursul de filosofie despre el insusi, iar profesorul nu era decis daca sa il primeasca la ora sau nu, in timp ce studentii isi manifestau fatis admiratia fata de insusi obiectul studiului lor, cand la spital, sfatuindu-l pe un fanatic al cartilor lui sa nu se sinucida. Nu a fost uitata nici dragostea, Cioran suspinand dupa “nemtoaica” de care indragostit ca un adolescent si care ii impunea o relatie platonica, desi el o dorea fizic cu o intensitate tinereasca, asa cum nu a fost uitat nici dezgustul filosofului fata de tara de origine, pe care o considera stearsa, irelevanta in istorie, adormita timp de 1000 de ani.


Marile teme ale operei lui Cioran - viata, moartea, sinuciderea, importanta luciditatii, singuratatea - au fost infatisate sub forma unor pasaje dramatice, care cadeau in comedie in cele din urma, la fel si contradictiile din scrierile lui. Autorul era acuzat de multe ori ca a negat afirmatii pe care anterior le daduse ca axiome - chestiune recunoscuta in viata reala de scriitorul insusi, care isi motiva scrierile antitetice prin faptul ca nu a incercat sa pacaleasca pe nimeni, a scris sincer de fiecare data, dar, cu timpul, isi dadea seama ca nu mai este de acord cu unele dintre tezele sale de tinerete, iar de unele ii este chiar rusine.

Probabil ca momentul cel mai emotionant a fost cel de final, cand Cioran ajunsese cu amintirea acasa, pe coasta Boacii, in Rasinariul de bastina. Acolo a ascultat plansul unei femei necunoscute care varsa lacrimi sincere pentru cel care “a murit singur in strainataturi”, in timp ce pe ecranul din spatele lui norii inaintau grabiti pe cerul gri, iar muzica se sfarsea trista si apasatoare.

Piesa “Mincinosul”, in regia lui Toma Enache, cu Claudiu Bleont in rolul principal, a avut premiera din Bucuresti pe 13 aprilie, la Teatrul Nottara. Dupa succesul repurtat in alte orase ale tarii, si in capitala lucrurile au stat la fel cu “Mincinosul”, spectacolul jucandu-se cu casa inchisa.

Judecand dupa animatia pozitiva din sala, cei prezenti nu au fost dezamagiti de piesa si nici de prestatia actorilor, dimpotriva. Nici n-ai cum sa nu ramai pe ganduri cand auzi reflectiile despre viata ale personajului principal sau sa nu razi din toata inima de felul in care isi povesteste peripetiile, gesticuleaza sau isi prezinta… “papagalul”.

Comedia lui Goldoni il urmareste pe venetianul Lelio (Claudiu Bleont) care se intoarce acasa dupa multi ani si nici nu ajunge bine, ca imediat pune ochii pe doua tinere fermecatoare si naive, carora nu ezita sa le suceasca mintile, omitand sa le spuna de care dintre ele ar fi indragostit. Cele doua, Rosaura (Liliana Pana) si Beatrice (Teodora Calagiu), sunt fiicele doctorului Balanzone (Sebastian Papaiani) si, ca doua domnisoare serioase, vor sa se marite cat mai bine. Ametite de posibilitatea ca “marchizul napoletan” (asa cum se prezentase Lelio) se o ia in casatorie pe una dintre ele, cele doua nici nu-i observa pe Florindo (Bogdan Uritescu) si Ottavio (Adrian Anghel), doi tineri venetieni indragostiti de ele pana peste cap, care fac tot posibilul ca fetele sa ii remarce. Numai ca de stradaniile anonime ale celor doi profita Lelio, care insira o minciuna dupa alta, determinandu-le pe tinere sa creada ca el este cel care face tot felul de gesturi frumoase pentru ele. De altfel, el nu se da in laturi de a spune minciuni nici tatalui si nici amicilor in fata carora se lauda cu aventurile lui (mai mult inchipuite decat reale), creand, astfel, tot felul de situatii dramatice.

Lucrurile se complica si mai tare cand doctorul stabileste cu prietenul sau Pantalone (Valentin Uritescu), nimeni altul decat tatal lui Lelio, casatoria Rosaurei cu acesta din urma. Nici Lelio si nici Rosaura nu vor sa auda de astfel de aranjamente, crezand ca e vorba de persoane pe care nu le cunosc, pana cand se intalnesc oficial. Numai ca mai este o problema: Lelio este casatorit la Roma, iar sotia lui Cleonice a sosit in Venetia pentru a-si recupera sotul! Dupa ce apele se limpezesc, Florindo o ia de sotie pe Rosaura si Ottavio pe Beatrice, iar mincinosul Lelio se intoarce la Cleonice.

Claudiu Bleont este un Lelio plin de carisma si de umor, un personaj care nu face deosebirea dintre bine si rau si pentru care ocolirea adevarului este la fel de naturala precum respiratia. El nu spune minciuni, ci “flori de spirit”, cu ajutorul carora iese basma curata din anumite situatii, dar o si incurca rau de tot in altele. Cu toate acestea, tocmai florile lui de spirit sunt cele care scot la iveala adevarul (iubirea pe care unii nu indrazneau sa o dea pe fata) si care fac ca lucrurile sa se termine bine pentru toata lumea.

Personal, n-as spune despre “Mincinosul” ca este o piesa care te tine in priza tot timpul, deoarece are si unele momente in care te poti deconecta putin de la actiune, dar cred ca tocmai aceste cateva momente de acalmie dau scenelor puternice o si mai mare forta de atractie. In orice caz, experienta si farmecul maestrilor Valentin Uritescu si Sebastian Papaiani, care sunt incredibil de naturali si improvizeaza cu usurinta, impletita cu entuziasmul tineresc al Teodorei Calagiu sau al lui Adrian Anghel si cu explozia de talent care este Claudiu Bleont fac din “Mincinosul” un spectacol plin de viata, amuzant, uneori filosofic si mai mereu senzual, un spectacol pe care nu-l poti accepta ca avand valoare decat daca esti dispus sa privesti viata, lumea si propriul sine cu o foarte mare sinceritate.