In calitatea sa de director al Teatrului de Revista “Constantin Tanase”, domnul Alexandru Arsinel este o persoana extrem de ocupata. Totusi, a avut amabilitatea de a-mi acorda o intrevedere si de a raspunde timp de o jumatate de ora catorva intrebari despre relocarea in renovata sala Savoy (pe 16 mai a avut loc spectacolul de deschidere), criza economica resimtita si de teatre, activitatea dumnealui si generatiile tinere de actori.

Vorbiti-mi putin despre renovarea salii Savoy si despre cum ati ajuns sa jucati in alta parte atat de mult timp.

In primul rand, teatrul, in clipa in care am acceptat sa preiau functia de director, se afla intr-o situatie de dezmembrare, in sensul ca printr-o atitudine… hai sa zic “usoara”, de neimplicare, vechea conducere a cedat cu foarte mare usurinta spatiul pe care-l aveam. La Gradina Boema, care era o locatie de referinta in ceea ce inseamna istoricul acestui gen de peste 130 de ani, se juca inca din perioada 1925-1930. Locatia de la 174, sala Victoria, fusese transformata tot cu multa usurinta in casino, fapt care l-a determinat pe un fost Ministru de Extrene al Romaniei, dupa revolutie, s-o dea cadou statului german, acolo fiind candva ambasada germana, dar imobilul respectiv fiind pierdut prin tratatul de la Postdam, in favoarea URSS, invingatoare in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, ca despagubire de razboi. Tot asa s-a cedat si gradina Batistei. Se facuse si un transfer de custodie catre Muzeul Satului a Gradinii Herastrau, practic teatrul nu mai ramanea decat cu locatia in care stam acum, cu Savoy-ul, care poate intr-un viitor proiect va fi fost transformata intr-un alt casino. Traind si hranindu-ma, adapandu-ma de la acest gen care intr-un fel sau altul a devenit a doua mea casa, am acceptat in acele conditii sa ma implic in soarta Teatrului Tanase. Am venit director in 1998, moment in care am initiat unele proiecte pentru ca acest gen de teatru sa nu se autodizolve. Si-atunci am pornit de la nevoile pe care le aveau cele doua locatii ale teatrului, Gradina Herastrau si Savoy. Herastraul era in paragina, era o padure, complet deteriorat, arsese, nu fusese deloc intretinut de catre cei de la Muzeul Satului. Mai mult, deprecierea a continuat in anii in care ei l-au avut in custodie si asa am initiat un proiect de reabilitare a Herastraului. Sala Savoy si imobilul din Calea Victoriei nr. 33 erau intr-o situatie alarmant de grava, fiind “imbulinate”, deci aveau bulina rosie. Asadar, locatiile necesitau investitii serioase. M-am adresat primarului general de atunci al capitalei, domnul Traian Basescu si asa a inceput odiseea refacerii acestor doua locatii, prractic din 2003. Lucrarile au inceput mai devreme la Savoy, dar ne-am mutat printr-o intelegere cu Cartelul Alfa, care are in proprietate Sala Rapsodia din Lipscani si care, prin bunavointa domnului Hossu, ne-a primit in gazda acolo. Au urmat niste igienizari si interventii in ceea ce privea spatiul si am inceput sa jucam acolo, in ideea ca in perioada in care parasim locatiile noastre sa nu dispara din peisajul artistic al capitalei acest gen atat de iubit. Si a urmat o perioada de aproape sapte ani…

Si v-ati asteptat sa dureze atat de mult lucrarile?

Nu, nu… dar intodeauna cand e vorba de reabilitatea unor cladiri apar vicii necunoscute si dramatice, ca sa nu mai spun ca atunci cand statul investeste o anumita suma, pentru orice viciu care apare, sirul aprobarilor pentru suplimentare se ia de la inceput, deci uneori dureaza luni de zile. Ca sa va dau exemplu, sala a fost data in functiune anul trecut, in 2009, pe 20 septembrie, printr-o manifestare la care au participat presedintele tarii si primarul general al capitalei, iar de atunci si pana astazi, deci au trecut sapte luni, nu avem posibilitatea sa jucam la capacitatea maxima. Lantul slabiciunilor, in ceea ce priveste aprobarile, este cumplit.

Cum resimtiti dumneavoastra criza economica, in calitate de director de teatru si actor?

Sa va dau un exemplu extrem de simplu: noi am primit de la buget pentru anul asta, ca sa ne desfasuram activitatea, aceeasi suma pe care am avut-o si anul trecut, atunci cand lucram in regim de avarie. Mutandu-ne la Savoy si la Herastrau, ne ducem activitatea pe intreaga durata a unei saptamani si in doua locatii. Am propus patru proiecte si s-au aprobat bani pentru doua. Sigur ca resimtim criza, o vom resimti si mai mult, incepand de saptamana viitoare cand va trebui - la niste salarii si-asa modeste, ma refer mai ales la tehnicieni, la balerini si asa mai departe, salarii de 6-7-800 de lei - sa le reducem cu 25 %… va fi extrem de dramatic. Dar, genul asta de teatru a trecut si prin razboi, a trecut si printr-o perioada de 50 de ani in care si-a facut datoria… iar Gradina Boema, a carei lipsa o simtim din plin, lasa un gol imens. Pentru ca noi am considerat Boema si ea a fost considerata de marele public ca un fel de baricada a revistei romanesti. Ne lipsesc toate locatiile care au disparut si nu dorim ca acest gen sa se autodizolve treptat, din cauza unor masuri care duc uneori la rezultate dramatice.

Mai vine lumea la teatru in 2010?

Da! Da. Cel putin de cand ne-am mutat aici, am o placere nebuna cand sun la casierie si imi spun cate bilete s-au vandut sau cand sunt sunat si pot sa raspund “nu mai am locuri”. Asta ma bucura. E un gen popular, izvorat din spiritul poporului roman, un gen la care lumea se intoarce mereu, poate singurul in care poporul isi simte “oful” reprezentat pe scena.

Piesa-etalon a acestei stagiuni care ar fi?

N-as spune deocamdata care e piesa-etalon, pentru ca n-o putem juca. Pentru ca nu avem, repet, puterea necesara instalata. Dar jucam un spectacol in care ne miscam cu ce avem ca instalatii, o “Revista Revistelor” care vad ca place foarte mult, cu momente reprezentative din spectacolele din ultimii ani. Si pregatim pentru Gradina Herastrau, pentru perioada estivala, spre sfarsitul lunii va aparea, in regia maestrului Bitu Falticineanu spectacolul “Vara nu-i ca iarna”, in care va juca toata distributia teatrului Tanase si sper sa fie un spectacol care sa placa publicului.

Dumneavoastra ati facut si faceti in continuare si teatru si muzica si film. Care dintre aceste trei domenii conexe, pana la urma, v-a adus cele mai mari satisfactii?

M-ati gasit taman cand repetam un cantec pentru vara asta. :) Nu exista la mine… toate sunt extrem de importante. Orice aparite a noastra, mai ales dupa ce realizezi ca marele public doreste sa te vada, iti creeaza responsabilitati marite. Nu poti sa apari oricum, ca eu sunt X sau Y si trebuie sa ma acceptati oricum. Si atunci, de-a lungul anilor se creeaza aceasta stare de autoaparare, trebuie sa te aperi din punct de vedere professional ca sa nu te degradezi. Si atunci, aceasta responsabilitate ne face sa fim in priza tot timpul.

Care a fost cel mai drag profesor pe care l-ati avut?

Irina Rachiteanu. :) Mi-a fost foarte draga, pentru ca intr-o perioada in care bajbaiam, nu stiam exact ce vreau sa fac - dadusem la Facultatea de Constructii de la Iasi, nu intrasem -, dupa o perioada de un an cand am functionat ca figurant la Teatrul National din Iasi mi s-a pus pata ca vreau sa fiu actor, pana atunci neavand nicio legatura cu teatrul, ea m-a vazut la un examen pentru cursurile de pregatire si m-a luat la clasa domniei sale. Mi-a deschis drumul spre aceasta cariera de aproape 50 de ani si ii port o recunostinta vesnica Irinei Rachiteanu-Sirianu, o mare actrita.

Care a fost cel mai iubit rol al dumneavoastra in toti acesti ani?

Am avut multe roluri… Chiar incepand de la examenul de stat am jucat pastorul Anderson din “Discipolul diavolului”, un rol de o generozitate extraordinara, Platonov din “Oceanul” lui Stein, am jucat Paraschiv in “Groapa” lui Barbu, primul muzical romanesc de mare intindere si cu un succes formidabil… sigur ca unul dintre rolurile pe care le-am iubit si care mi-au adus o satisfactie imensa, o stare de refulare, daca pot sa spun asa, a fost la reintoarcerea mea pe scena unui teatru, la Nationalul din Bucuresti, cand am jucat rolul principal in “Plosnita” de Maiakovski. Dar rolul sau situatia in care am fost pus si care mi-a adus cele mai mari satisfactii, in tara si pe mapamond, a fost parteneriatul cu Stela (Popescu n.a.), un cuplu care, iata, anul asta face 32 de ani de activitate.

Ce rol v-ati fi dorit si nu l-ati avut niciodata?

As fi vrut sa joc Caragiale. Sunt unele roluri pe care le-am jucat la radio. As fi vrut sa joc “Revizorul”, “Burghezul Gentilom”, as fi vrut “Oedip”… Acum as trage spre o zona care sa-mi acopere si varsta si experieta, mi-ar placea sa joc orice rol tragi-comic.

Ati mers in multe turnee in strainatate de-a lungul timpului. Ce intamplare deosebita mi-ati putea povesti?

Intamplarile sunt insasi intalnirile cu alte popoare, alte civilizatii, alte continente. Asta iti ramane in minte, impactul. Este extraordinar sa vezi pentru prima oara Niagara, si vara si mai ales iarna, cand tot decorul parca e o imensa sculptura in gheata. Sa vezi New York sau Africa de Sud la Capul Bunei Sperante, Rio de Janeiro sau Buenos Aires… Australia, sa vezi Muntii Albastri sau portul din Sydney, Melbourne… toate sunt intalniri care produc un anumit soc.

Care sunt diferentele intre felul in care se facea teatru cand ati debutat dumneavoastra si felul in care se face teatru astazi?

Eu zic ca teatrul nu-si modifica in esenta modalitatile prin care se ajunge la rampa, in ultima instanta. Teatrul se modifica usor in functie de oamenii care-l practica, de generatiile care vin mereu cu anumite idei, unele de modernism, altele usor trasnite… sunt incercari permanente de-a lungul anilor, secolelor, cand teatrul cauta forme noi de manifestare. In esenta nu se schimba foarte mult, pentru ca ele sunt insotite de-a lungul multor veacuri de personalitati care isi pun pecetea intr-un fel sau altul asupra institutiei respective. In general, traditiile sunt pastrate. Asa ca teatrul suporta niste transformari, dar menirea lui este aceeasi. De-asta si rezista de sute de ani.

Ca tot ati pomenit de aportul fiecarei generatii, multa lume e de parere ca tinerii actori romani nu mai au farmecul pe care il aveti dumneavoastra, marii actori. Cata realitate este in aceasta afirmatie?

E o anumita realitate. Eu cred ca generatia tanara este putin bulversata de diversitatea ofertelor de astazi. Au posibilitatea de a face film, televiziune, prezentari, reclame si de a juca teatru si din cauza asta sunt bulversati, nu stiu exact pe ce linie s-o ia. Nu se tin, parerea mea, de meserie, care este extrem de importanta, nu se tin de acel abecedar pe care trebuie sa-l invete dupa ce termina Institutul de Teatru… cum il termina, la fara frecventa, la stat, la particular, cu profesori mai buni sau mai putin buni. Toate lucrurile astea si tentatiile si ofertele si faptul ca accidental li se ofera o treaba extraordinara le dau senzatia ca l-au apucat pe Dumnezeu de un picior iar dupa o luna nu mai au unde sa lucreze…. Isi schimba modul de exprimare - si exista in show biz-ul nostru tineri care au terminat fulminant Institutul si cu calitati deosebite -, isi schimba stilul de prezentare si manifestare si ajung la un grotesc si la o vulgaritate cumplita, ca nu stii de unde a aparut treaba asta, la lucruri dizgratioase, care incearca sa formeze un public pe calapodul respectiv, dar este relativ. Dupa parerea mea, o prezenta de bun simt, cu farmec, cu responsabilitatea actului artistic, cu responsabilitatea formarii tale ca etalon care sa creeze modele, dispare. Or, aceasta responsabilitate nu trebuie sa ne lipseasca si nu trebuie sa ne fie indiferent felul cum evolueaza arta si cum evolueaza gandirea si perceptia spectatorului vizavi de actul artistic.

Va multumesc foarte mult!

Sarut mana, multumesc.

Nota: fotografiile au fost furnizate de Oana Georgescu, PR Teatrul Tanase

A fost Plutonierul Capsuna in seria “BD”-urilor, i-a dat viata lui Ieremia din “Toate panzele sus”, a intrat in pielea celebrului Pacala si acestea sunt numai cateva dintre rolurile pe care Sebastian Papaiani le-a jucat de-a lungul carierei sale care se intinde pe durata a 50 de ani. Acum il interpreteaza pe Socrate in “Secta femeilor”, o adaptare dupa Aristofan regizata de Toma Enache, piesa care va avea premiera pe 25 februarie, la Nottara. Inainte de conferinta de presa am stat de vorba cu marele nostru actor si, pe langa noutatile legate de piesa si de rolul sau, am avut parte de un interlocutor caracterizat de umor, intelepciune si modestie.


- Cat de greu v-ati lasat convins sa interpretati rolul lui Socrate din piesa “Secta femeilor”?

- Nici nu m-am gandit daca e un rol greu, nici nu se gandeste actorul la treaba asta… Actorul e un doritor. In lumea asta de acum, dar si cu ani in urma cred ca era singura profesie unde actorul se supara ca nu munceste. Culmea e ca nu primea niciun ban in plus. Intotdeauna m-am intrebat cum de toti actorii au acelasi salariu. De ce? Pentru ca unul transpira trei ore pe scena si altul intra, spunea: ”A venit doamna contesa!” si iesea. Si lua salariul la fel ca celalalt. Dar nimeni nu s-a suparat pentru treaba asta, ceea ce inseamna ca nu umbla dupa salariu, ci se obisnuise cu gandul ca n-o sa-i mai dea deloc, o sa ajunga sa manance la cantina saracilor. Asa ca… stiam ca o sa primesc asa ceva (rolul lui Socrate n.r.), nu am niciun fel de emotie, emotiile vin atunci cand incepi sa finalizezi ceva, ca nu stii cum, n-ai cum sa cunosti dinlauntru situatia. D-asta, dupa mine , e singurul lucru care nu poate fi controlat, cum ti-a iesit rolul de prima data. Sigur, cronicarii… fiecare isi are parerea lui, vede intr-un fel o treaba, vede dragostea intr-un fel, despartirea, divortul, ca suntem oameni diferiti si bine e asta. M-am gandit ca nu mai facusem asa ceva. Ca am facut parte dintr-o generatie care s-a bucurat nu de mare lucru, ci de aceasta materie, istoria teatrului antic grec, dar foarte superficial, nu aia era baza la Institutul de Teatru, dar am auzit de Aristotel, am auzit de Sofocle, am auzit de piesele care s-au jucat, de Socrate pe care-l joc aici…

- Si cum este acest Socrate fata de cel din piesa originala (“Norii” de Aristofan)?

- Pai originala este si piesa asta, numai ca se numeste “Secta femeilor”… e schimbat numai titlul, stii?

- Adica nu sunt diferente foarte mari intre textul original si acesta adaptare?

- Nu, nu… exista aceleasi personaje, acelasi text, numai ca e presarat spectacolul si cu niste maxime ale lui Aristofan, ale lui Socrate, care, din cate am citit - ca Socrate nici n-am invatat, el era cu filosofii - avea un fel de secta. Pe vremea aceea, acum 2000 si ceva de ani, Aristofan, care era tanar scriitor, l-a criticat pe Socrate ca el contamina tinerii, d-asta se numeste secta, ii facea sa spuna ca nu exista Zeus… Noi i-am spus Dumnezeu, ca sa fie mai bine inteles acum.

- Piesa originala nu a avut succes in epoca in care a fost scrisa. Ce credeti ca are in plus aceasta adaptare, ce elemente care sa atraga publicul din ziua de azi?

- Un element universal. Cand a venit comunismul la putere, unul dintre cei care voiau sa se afirme a fost Ceausescu. Ca sa ne inchinam la el a inceput sa darame bisericile, printre altele. Ca sa ne inchinam la el s-a asezat ca poza singur – sau mai tarziu cu nevasta-sa – pe afis, actorii n-aveau voie sa fie decat cu numele, nicio poza nu avea voie vreun teatru sa-si afiseze cum e acum, de exemplu. Ridicarea in slavi a unei persoane care seamana cu mine, cu tine, cu restul - asta este secta. Cei care intrau in secta, in primul rand ca erau foarte naivi… ca sa nu spun prosti. Si credeau orice. In clipa cand cineva mai destept decat tine iti spune “Dom’le nu exista Dumnezeu, nu mai spune prostii din astea”, crezi sau nu crezi, dar tu trebuie sa te iei dupa cel destept, dupa cel care are cultura, ca altfel zici ca ala e cult, eu sunt incult si crezi ca e rea cultura, nu… Taranii nostri nu sunt culti si avem atata nevoie de ei. Uite ce rau e ca ne luam culturile alimentare din Canada si din alte tari.
Cam asta e tot ce face acest Socrate, care schimba mintea si sufletul omului dupa stiinta lui, prin niste exemple foarte naïve, dar pentru taranul asta pe care il joaca Ion Haiduc (Strepsiade), sunt mana cereasca. Pentru ca el isi spune tot timpul, “Doamne, dar eu nici nu m-am gandit la asa ceva, i-auzi dom’le, deci numai cand sunt nori pe cer, nori de ploaie, numai atunci ploua pe pamant, iaaa uite, eu nici n-am stiut asa ceva!” Si din prostie in prostie ajunge sa vina acasa si sa-i spuna fiului toate aceste lucruri pe care le-a invatat. Ce-ai invatat? Ca randunica are si parte barbateasca, randunoiul! Iar fiul, care trecuse prin secta asta, si era acum un tanar discipol, ii spune: „Cum, tata, nu exista Dumnezeu?” Si ii explica existenta Dumnezeirii si atunci taranul isi face mea culpa si se roaga la Dumnezeu, cerandu-i sa-l ierte ca l-a parasit, deci este intoarcere la traditie, cu toate ca in perioada aia nu exista Crestinismul. Cam asta este… o piesa filosofica, cu invataminte, se danseaza, corul e format din niste tinere care fac dansuri de diferite feluri si in directa legatura cu banul, ce inseamna banul, ce inseamna avutia, cum te dezumanizeaza… este o piesa moralizatoare.

- Si mergeti si prin tara cu piesa sau se joaca doar aici?

- O, sigur ca da! In provincie, sunt mult mai cautate, in dorinta lor de a avea spectacole… Inainte, teatrele faceau multe turnee, o camera in care dormeau doua persoane costa 40 de lei. Acum n-ai cum sa dai 400 de lei pe o camera, ca se duc toti banii. Asta e teatru particular si trebuie sa aiba profit, pentru ca nu e subventionat de nimeni. Nimeni nu te critica, nu exista gazeta de perete, actorul are libertatea de a gandi de unul singur in scena, oricum gandea de unul singur, dar acum mai putem pune o vorba doua, putem ataca si unele lucruri din politica, sunt in legatura directa cu viata de acum. E un teatru cum e perioada asta, de trecere, de tranzitie, putem critica tot ce a fost politica gresita, minciuna ca se dau casele si terenurile inapoi… Zeitatile sunt cantate in manele si stau degeaba zeitattile, ca na, ele sunt zeitati, stii.. altii canta osanale… Dar noi am putut sa facem treaba asta intr-un timp mult mai scurt decat ar fi fost intr-un teatru. In teatrul subventionat, daca s-a impamantenit o forma de a scoate un spectacol in premiera, asa a ramas… Exista si o gluma, cineva intreba, un actor mai batran pe un regizor: “Cand scoti in premiera piesa aia a ta?” Si regizorul a spus: “Aaa, doamna, puteti muri linistita, ca o scot”. Aici, intr-adevar, prioritatile sunt altele, traim din salariile pe care le avem aici, negociate, dar nu ca la alte televiziuni, unde zic, pai, mai mult de 300 de lei nu-ti dau.

- Chiar voiam sa va intreb si asta, unde e mai frumos pentru dumneavoastra, pe scena sau pe platoul de filmare?

- Cand eram pusti, asa, spuneam dom’le, pentru mine teatrul si filmul sunt cum e in fizica principiul vaselor comunicante. Nu stiu de ce am zis asa atunci, probabil ca nu stiam prea multe. Cand sunt la film, mi se face dor de teatru si invers, dar acum nu mai fac filme si nu mai functioneaza acest principiu al vaselor comunicante, dar… la cate filme am facut, m-am saturat, nu m-am săturat, sunt implinit.

- V-ati dorit vreun rol pe care n-ati ajuns sa-l jucati niciodata?

- Multe, actorii isi doresc, toti… si trebuie sa ne dorim, ca altfel trece vremea. De exemplu, am vrut sa joc Cyrano de Bergerac, am vrut sa joc Don Quijote si nu s-a putut, pentru ca n-am gasit directorul, n-am gasit regizorul… de fapt, il cauta directorul, dar daca nu vrea el, atunci totul ti se da cu ratia, stii, n-ai scena libera… Si odata cu anii, nu ca-ti trece pofta, dar nu mai ai varsta sa joci anumite personaje. In filme nu mi-am dorit, adica cinematograful nu face personaje, actorul se ia pe rol, vreau un batran, iau un batran, in teatru ii mai pui o mustata, o barba… La teatru poti sa faci creatie. In film, daca n-ai scenariu bun… M-am gandit intotdeauna ce s-ar fi intamplat daca marii actori, vedetele americane sau din alte tari daca ar fi venit in Romania sa joace cu scenariile noastre tarani, colectivisti, presedinti de gospodarii colective, muncitori in uzine si asa mai departe, pai, De Niro era distrus… Dar noi am stiut, actorul roman e talentat, si cel amator e talentat. Nu trebuie sa faci altceva decat sa te imbolnavesti de dorinta de a fi prin teatru si filme. Eu nu stiu sa fac altceva, tot ce fac este amator. Daca pun un bec, daca repar o siguranta, daca fac ceva la masina, trec prin amatorism, dar o fac cu placere. Asa sunt si amatorii de teatru, iubitori de teatru. Sunt oameni pe care i-am cunoscut care plangeau ca un cetatean n-are talent, mama lui plangea, ta-sau plangea, zic : “Nu, ca nu e nicio drama, ce, parca n-ar avea un picior!” Nici tata n-a avut, nici mama… talentul e ca o boala, cel care n-are talent inseamna ca s-a tratat inainte si deci s-a vindecat. Ca gluma, asa…

- Va multumesc foarte mult si succes!

- Numai bine!

Premiera in Bucuresti a piesei „Mincinosul” a avut loc pe 13 aprilie, la Teatrul Nottara. La final, regizorul Toma Enache a avut amabilitatea de a raspunde catorva intrebari despre spectacol, menirea lui, echipa implicata in acest proiect si despre turneul din tara.

-Piesa “Mincinosul” are un succes enorm in toate orasele in care se joaca. Ce credeti ca a declansat acest succes?

Nu stiu, intamplarea. Sunt intamplari care se intampla frumos si intamplari care nu se intampla! S-a intamplat sa fie “Mincinosul”, s-a intamplat sa fie o echipa de actori foarte buni in acest spectacol, pe langa actorii cu “nume”, actorii tineri, care fac impreuna o echipa buna. Publicul apreciaza acest spectacol pentru ca are si poezie, pentru ca are si muzica, pentru ca are si umor si pentru ca Goldoni este unul dintre cei mai mari autori de comedie pe care i-a avut omenirea.

-Cum a pornit acest proiect? Am citit ca dumneavoastra ati fost cel care i-a propus domnului Stoian Anghel sa produca aceasta piesa…

Da, intial, am facut acest spectacol in aromana si eu il jucam pe Lelio Mincinosul, l-am jucat pentru fratii aromani din Albania, din Macedonia, din Constanta, am jucat si la Bucuresti la Teatrul de Comedie… dar publicul aroman este un public redus, pe unde am avut si noi comunitati romanesti ne-am dus si am jucat. Si m-am gandit ca ar fi foarte frumos sa largim contextul acestui spectacol, cu aceasta distributie, cu acesti actori foarte buni, cu acest impresar inimos si doritor de cultura, domnul Stoian Anghel, care are posibilitatea de a promova un spectacol si in toata tara si in Bucuresti. Si atunci au fost mai multe intalniri fericite, intre actori si regizor, intre actori si impresar, intre text si toata aceasta echipa.

Ati spus ca la montarea piesei ati avut in minte vorbele lui Sartre “omul este o fiinta de parada”, ca toti avem masti si ca piesa “Mincinosul” ar putea sa ne faca sa ni le dam jos. Ce are “Mincinosul” atat de special incat sa ne faca sa renuntam la ele?

Acest mincinos este unul spiritualizat, un mincinos care spune foarte multe vorbe de duh, cu destula filosofie, este acel mincinos care stie despre oameni, stie “cu oamenii”, ca sa zic asa, stie despre adancurile fiintei umane si atunci stie si cum sa puna problema. Evident, cand doua tinere, care sunt tinute inchise in casa, dau de un tanar care stie sa recite, care stie sa spuna vorbe frumoase, se vor indragosti de el. Evident, el stie ce vrea tatal, ce vrea tatal lui, ca toata lumea… stim cine ce vrea, dar depinde cum punem problema! Asa si politicienii: de ce unor politicieni “le iese”? Vine Barrack Obama si toata lumea e innenbunita? Daca ai pune pe altcineva in locul lui si ar spune aceleasi lucruri, nu ar avea aceeasi priza. E, asa e si cu piesa asta “Mincinosul” si cu el insusi: daca am pune pe altcineva sa se occupe de tot ce inseamna acesta piesa, nu stiu daca ar iesi la fel. Lucrurile frumoase se intampla cu oameni si pentru oameni. Cand se aduna niste energii, niste credinte, niste crezuri apropiate ca spectacol, ca forma de exprimare, ca energie, atunci iti iese si spectacolul si publicul reactioneaza la chestia asta.

Cum va intelegeti cu actorii? Pareti asa, o mare familie…

Foarte bine, foarte frumos! Am mai spus-o, imi place asta cu fotbalul, ca esti ca in Champions League, cand montezi cu actori mari, e ca si cum joci cu fotbalisti buni: mai greu rateaza, mai greu dau stramb, trebuie doar sa-i pozitionezi un pic in teren.

Ati avut parte si de momente mai tensionate de-a lungul turneului?

Nu! Nu, niciodata n-au fost momente tensionate, poate doar legate de organizare si in niciun caz in lucrul cu actorii. S-a lucrat cu entuziasm, cu placere, cu bucurie si astea sunt lucruri care se simt. Ai vazut, cand muncesti si faci ceva “cu sudoare”, lumea nu stie ca ai lucrat cu greu. Cand apari asa, cu figura…uite, cum esti tu acum, luminoasa, vezi ca n-are griji, ca n-are probleme… cand apare cineva cu o mutra trista, acra, iti dai seama despre om si despre personaj. Asa e si cu teatrul si in viata la fel.

Datele turneului sunt batute in cuie sau veti mai duce piesa si in alte orase, la cerere?

O parte dintre ele, da, sunt, dar, cum sa nu, vom merge si in tara si in continuare in Bucuresti, exista cerere! Avem semne foarte bune si ne vom intoarce pentru inca o reprezentatie la Iasi, in mod sigur. Cel putin pe unde am fost pana acum se mai cere inca o data si trebuie sa mai ajungem si in locuri in care nu am fost deloc. Asta nu este decat o bucurie pentru mine.

Ce i-ati spune unei persoane care nu a vazut piesa, pentru a o determina sa vina sa o vada?

Daca ii place teatrul, daca ii place poezia, daca ii place muzica, daca ii place sinceritatea… oamenii care nu sunt sinceri nu trebuie sa vina la spectacol! Cei care spun “uite cum fac aia, eu n-am facut niciodata asa, eu nu am mintit niciodata, eu niciodata n-am mintit o fata ca sa obtin o favoare de la ea.” Nu ma refer neaparat la cea mai grava favoare sau la cea mai putin grava, dar… toata lumea trebuie sa isi dea propria masca la o parte, ca de-asta am spus, facem parada multa, toti mintim, dar nu vreau sa ajungem nici in extrema cealalta, cum ca toata lumea minte. Nu, „Mincinosul” iti arata si partea frumoasa… sunt momente in care cu totii, prinsi la stransoare, cand suntem in criza, cum spune el, ca sa iesi din criza trebuie sa minti. E, asta e o vorba foarte adanca. Ce om cu suflet, cand este in criza, nu minte pentru aproapele lui, pentru binele lui, pentru copiii lui si situatiile sunt foarte diverse… pentru statul lui, pentru onoarea lui, pentru onoarea fiicei lui? Sunt situatii atat de diverse si nu trebuie sa avem ipocrizia asta sa spunem ca vezi Doamne, lumea e asa cum e, nu eu am facut-o mai buna sau mai rea, mai urata sau mai frumoasa, cu poezie multa, cu poezie putina. S-a ajuns aici… in clasa a IX-a, cand ma plimbam cu o fata pe malul marii mi-era teama s-o sarut, acum stiti bine cum este, nu pot eu sa vin sa pun masti si sa spun ca e la fel ca atunci cand eram eu in clasa a IX-a! Pe spectatorii sinceri, dar cu adevarat sinceri si iubitori de teatru, ii astept cu mare drag la “Mincinosul”.

Va multumesc foarte mult si felicitari pentru acest proiect!

Va multumesc si eu si toate cele bune!