A fost Plutonierul Capsuna in seria “BD”-urilor, i-a dat viata lui Ieremia din “Toate panzele sus”, a intrat in pielea celebrului Pacala si acestea sunt numai cateva dintre rolurile pe care Sebastian Papaiani le-a jucat de-a lungul carierei sale care se intinde pe durata a 50 de ani. Acum il interpreteaza pe Socrate in “Secta femeilor”, o adaptare dupa Aristofan regizata de Toma Enache, piesa care va avea premiera pe 25 februarie, la Nottara. Inainte de conferinta de presa am stat de vorba cu marele nostru actor si, pe langa noutatile legate de piesa si de rolul sau, am avut parte de un interlocutor caracterizat de umor, intelepciune si modestie.
Cat de greu v-ati lasat convins sa interpretati rolul lui Socrate din piesa “Secta femeilor”?
Nici nu m-am gandit daca e un rol greu, nici nu se gandeste actorul la treaba asta… Actorul e un doritor. In lumea asta de acum, dar si cu ani in urma cred ca era singura profesie unde actorul se supara ca nu munceste. Culmea e ca nu primea niciun ban in plus. Intotdeauna m-am intrebat cum de toti actorii au acelasi salariu. De ce? Pentru ca unul transpira trei ore pe scena si altul intra, spunea: ”A venit doamna contesa!” si iesea. Si lua salariul la fel ca celalalt. Dar nimeni nu s-a suparat pentru treaba asta, ceea ce inseamna ca nu umbla dupa salariu, ci se obisnuise cu gandul ca n-o sa-i mai dea deloc, o sa ajunga sa manance la cantina saracilor. Asa ca… stiam ca o sa primesc asa ceva (rolul lui Socrate n.r.), nu am niciun fel de emotie, emotiile vin atunci cand incepi sa finalizezi ceva, ca nu stii cum, n-ai cum sa cunosti dinlauntru situatia. D-asta, dupa mine , e singurul lucru care nu poate fi controlat, cum ti-a iesit rolul de prima data. Sigur, cronicarii… fiecare isi are parerea lui, vede intr-un fel o treaba, vede dragostea intr-un fel, despartirea, divortul, ca suntem oameni diferiti si bine e asta. M-am gandit ca nu mai facusem asa ceva. Ca am facut parte dintr-o generatie care s-a bucurat nu de mare lucru, ci de aceasta materie, istoria teatrului antic grec, dar foarte superficial, nu aia era baza la Institutul de Teatru, dar am auzit de Aristotel, am auzit de Sofocle, am auzit de piesele care s-au jucat, de Socrate pe care-l joc aici…
Si cum este acest Socrate fata de cel din piesa originala (“Norii” de Aristofan)?
Pai originala este si piesa asta, numai ca se numeste “Secta femeilor”… e schimbat numai titlul, stii?
Adica nu sunt diferente foarte mari intre textul original si acesta adaptare?
Nu, nu… exista aceleasi personaje, acelasi text, numai ca e presarat spectacolul si cu niste maxime ale lui Aristofan, ale lui Socrate, care, din cate am citit – ca Socrate nici n-am invatat, el era cu filosofii – avea un fel de secta. Pe vremea aceea, acum 2000 si ceva de ani, Aristofan, care era tanar scriitor, l-a criticat pe Socrate ca el contamina tinerii, d-asta se numeste secta, ii facea sa spuna ca nu exista Zeus… Noi i-am spus Dumnezeu, ca sa fie mai bine inteles acum.
Piesa originala nu a avut succes in epoca in care a fost scrisa. Ce credeti ca are in plus aceasta adaptare, ce elemente care sa atraga publicul din ziua de azi?
Un element universal. Cand a venit comunismul la putere, unul dintre cei care voiau sa se afirme a fost Ceausescu. Ca sa ne inchinam la el a inceput sa darame bisericile, printre altele. Ca sa ne inchinam la el s-a asezat ca poza singur – sau mai tarziu cu nevasta-sa – pe afis, actorii n-aveau voie sa fie decat cu numele, nicio poza nu avea voie vreun teatru sa-si afiseze cum e acum, de exemplu. Ridicarea in slavi a unei persoane care seamana cu mine, cu tine, cu restul – asta este secta. Cei care intrau in secta, in primul rand ca erau foarte naivi… ca sa nu spun prosti. Si credeau orice. In clipa cand cineva mai destept decat tine iti spune “Dom’le nu exista Dumnezeu, nu mai spune prostii din astea”, crezi sau nu crezi, dar tu trebuie sa te iei dupa cel destept, dupa cel care are cultura, ca altfel zici ca ala e cult, eu sunt incult si crezi ca e rea cultura, nu… Taranii nostri nu sunt culti si avem atata nevoie de ei. Uite ce rau e ca ne luam culturile alimentare din Canada si din alte tari.
Cam asta e tot ce face acest Socrate, care schimba mintea si sufletul omului dupa stiinta lui, prin niste exemple foarte naïve, dar pentru taranul asta pe care il joaca Ion Haiduc (Strepsiade), sunt mana cereasca. Pentru ca el isi spune tot timpul, “Doamne, dar eu nici nu m-am gandit la asa ceva, i-auzi dom’le, deci numai cand sunt nori pe cer, nori de ploaie, numai atunci ploua pe pamant, iaaa uite, eu nici n-am stiut asa ceva!” Si din prostie in prostie ajunge sa vina acasa si sa-i spuna fiului toate aceste lucruri pe care le-a invatat. Ce-ai invatat? Ca randunica are si parte barbateasca, randunoiul! Iar fiul, care trecuse prin secta asta, si era acum un tanar discipol, ii spune: „Cum, tata, nu exista Dumnezeu?” Si ii explica existenta Dumnezeirii si atunci taranul isi face mea culpa si se roaga la Dumnezeu, cerandu-i sa-l ierte ca l-a parasit, deci este intoarcere la traditie, cu toate ca in perioada aia nu exista Crestinismul. Cam asta este… o piesa filosofica, cu invataminte, se danseaza, corul e format din niste tinere care fac dansuri de diferite feluri si in directa legatura cu banul, ce inseamna banul, ce inseamna avutia, cum te dezumanizeaza… este o piesa moralizatoare.
Si mergeti si prin tara cu piesa sau se joaca doar aici?
O, sigur ca da! In provincie sunt mult mai cautate, in dorinta lor de a avea spectacole… Inainte, teatrele faceau multe turnee, o camera in care dormeau doua persoane costa 40 de lei. Acum n-ai cum sa dai 400 de lei pe o camera, ca se duc toti banii. Asta e teatru particular si trebuie sa aiba profit, pentru ca nu e subventionat de nimeni. Nimeni nu te critica, nu exista gazeta de perete, actorul are libertatea de a gandi de unul singur in scena, oricum gandea de unul singur, dar acum mai putem pune o vorba doua, putem ataca si unele lucruri din politica, sunt in legatura directa cu viata de acum. E un teatru cum e perioada asta, de trecere, de tranzitie, putem critica tot ce a fost politica gresita, minciuna ca se dau casele si terenurile inapoi… Zeitatile sunt cantate in manele si stau degeaba zeitattile, ca na, ele sunt zeitati, stii.. altii canta osanale… Dar noi am putut sa facem treaba asta intr-un timp mult mai scurt decat ar fi fost intr-un teatru. In teatrul subventionat, daca s-a impamantenit o forma de a scoate un spectacol in premiera, asa a ramas… Exista si o gluma, cineva intreba, un actor mai batran pe un regizor: “Cand scoti in premiera piesa aia a ta?” Si regizorul a spus: “Aaa, doamna, puteti muri linistita, ca o scot”. Aici, intr-adevar, prioritatile sunt altele, traim din salariile pe care le avem aici, negociate, dar nu ca la alte televiziuni, unde zic, pai, mai mult de 300 de lei nu-ti dau.
Chiar voiam sa va intreb si asta, unde e mai frumos pentru dumneavoastra, pe scena sau pe platoul de filmare?
Cand eram pusti, asa, spuneam dom’le, pentru mine teatrul si filmul sunt cum e in fizica principiul vaselor comunicante. Nu stiu de ce am zis asa atunci, probabil ca nu stiam prea multe. Cand sunt la film, mi se face dor de teatru si invers, dar acum nu mai fac filme si nu mai functioneaza acest principiu al vaselor comunicante, dar… la cate filme am facut, m-am saturat, nu m-am săturat, sunt implinit.
V-ati dorit vreun rol pe care n-ati ajuns sa-l jucati niciodata?
Multe, actorii isi doresc, toti… si trebuie sa ne dorim, ca altfel trece vremea. De exemplu, am vrut sa joc Cyrano de Bergerac, am vrut sa joc Don Quijote si nu s-a putut, pentru ca n-am gasit directorul, n-am gasit regizorul… de fapt, il cauta directorul, dar daca nu vrea el, atunci totul ti se da cu ratia, stii, n-ai scena libera… Si odata cu anii, nu ca-ti trece pofta, dar nu mai ai varsta sa joci anumite personaje. In filme nu mi-am dorit, adica cinematograful nu face personaje, actorul se ia pe rol, vreau un batran, iau un batran, in teatru ii mai pui o mustata, o barba… La teatru poti sa faci creatie. In film, daca n-ai scenariu bun… M-am gandit intotdeauna ce s-ar fi intamplat daca marii actori, vedetele americane sau din alte tari daca ar fi venit in Romania sa joace cu scenariile noastre tarani, colectivisti, presedinti de gospodarii colective, muncitori in uzine si asa mai departe, pai, De Niro era distrus… Dar noi am stiut, actorul roman e talentat, si cel amator e talentat. Nu trebuie sa faci altceva decat sa te imbolnavesti de dorinta de a fi prin teatru si filme. Eu nu stiu sa fac altceva, tot ce fac este amator. Daca pun un bec, daca repar o siguranta, daca fac ceva la masina, trec prin amatorism, dar o fac cu placere. Asa sunt si amatorii de teatru, iubitori de teatru. Sunt oameni pe care i-am cunoscut care plangeau ca un cetatean n-are talent, mama lui plangea, ta-sau plangea, zic : “Nu, ca nu e nicio drama, ce, parca n-ar avea un picior!” Nici tata n-a avut, nici mama… talentul e ca o boala, cel care n-are talent inseamna ca s-a tratat inainte si deci s-a vindecat. Ca gluma, asa…
Va multumesc foarte mult si succes!
Numai bine!
