Grupul de Initiativa Teatrala ArCa LuI nOe a implinit 5 ani, ocazie cu care, desi ei au fost cei sarbatoriti, actorii au pregatit pentru publicul lor un cadou. Astfel, pe 17 aprilie la Sala Dalles, iubitorii de teatru au putut asista gratuit la premiera anti-piesei dupa Eugène Ionesco “Cantareata cheala”, in regia talentatului Alexandru Robert Nagy.
Spectatorii au fost intampinati de protagonistii piesei care se aflau deja pe scena, acoperiti cu o panza, si asteptau rabdatori umplerea salii pentru a-si incepe reprezentatia. Ce a urmat e greu de descris intr-un rezumat clasic deoarece actiunea piesei nu poate fi usor povestita. Absurda pana la limitele intelegerii si fara fir epic, din compozitia dramatica se strecoara doar cateva elemente concrete care ilustreaza banalul cotidian: familia Smith are musafiri, iar in timpul discutiilor fara sens dintre gazde si oaspeti apare un capitan de pompieri si, din cand in cand, intervine menajera familiei.
Aparitiile menajerei sotilor Smith fac din aceasta un fel de personaj raisonneur, ea fiind cea care potriveste pendulul si trage niste concluzii, insa si aceastea sunt fie banale, fie absurde. La fel se intampla cu pompierul, care spune fabule la fel de fara sens ca si piesa in care se afla. Totodata, el incearca sa diversifice temele discutate, propunand pentru cateva momente un alt subiect. Astfel, la plecarea sa, cuplurile nu mai dezbat moartea lui Bobby Watson si alte chestiuni comune, deoarece capitanul de pompieri intreaba in treacat de Cantareata Cheala – aceasta fiind singura ocazie cu care spectatorii sunt informati in vreun fel de existenta celei care a dat titulul operei. Raspunsul oferit de doamna Smith este unul pe masura intrebarii si a absurdului piesei: “Umbla pieptanata la fel”, iar in spatele scenei, o cantareata umple linistea cu cateva acorduri de pian.
Substratul comic, evidentiat de regizor prin replicile foarte bine interpretate de actori, ascunde si dezvaluie in acelasi timp tragicul. Chiar daca unele dintre ele au ca subiect moartea, conversatiile dintre personaje amuza publicul si ii arata acestuia cat de mult au avansat acestea in banal. Atunci cand raman singuri sau chiar in cuplu, protagonistii inceteaza sa mai existe si raman acoperiti cu panza de la inceput, ce sugereaza o panza de paianjen prafuita sau chiar un giulgiu – pentru ca tot vorbeau despre moartea lui Bobby Watson.
Din pozitionarea pe scena si din schimbul de replici, cuplurile par a se privi in oglinda, musafirii fiind varianta caricatural distorsionata a familiei Smith. Intre ei au loc schimburi succesive de enunturi contradictorii si comice, jocuri de cuvinte, exercitii de dictie, maxime readaptate care argumenteaza absurditatea vietii in general. Toate aceste discutii fac personajele sa cada intr-o capcana ca o gaura neagra a timpului irosit, iar acest lucru da de gandit spectatorului.
Fie ca s-au aflat printre cei pe care piesa i-a pus un pic pe ganduri, fie ca inca nu si-au luat portia de adevar despre plafonarea in cotidian, doritorii de teatru sunt asteptati in continuare de GIT ArCa LuI nOe la toate spectacolele lor.
