Rabindranath Tagore, o existenta stransa in “Scrisori rupte”

Despre Rabindranath Tagore se stie in primul rand ca este poetul national al Indiei, ca a luat un premiu Nobel pentru Literatura in 1913 si ca a revolutionat nu numai literatura, el fiind nu doar poet, romancier si dramaturg, ci si muzica indiana. In plus, a fost si un pictor apreciat. Insa, desi la orele de literatura universala din liceu ati studiat cel mai probabil cate ceva despre colectia de poeme “Gitanjali”, tradus la noi cu titlul “Gitanjali. Jertfa lirica”, un alt aspect al scrierilor lui Tagore este reprezentat si de scrisorile pe care le-a trimis nepoatei sale, Indira Devi.

Volumul “Scrisori rupte”, aparut la Editura Cununi de stele in traducerea Amitei Bhose (prima traducere romaneasca a volumului dupa versiunea originala bengaleza) grupeaza 101 scrisori trimise de-a lungul a sapte ani, din 1887 pana in 1894, fiecare scrisoare avand notate data si locul expedierii, iar la final data si locul primirii.

Scrisorile lui Tagore cuprind diverse subiecte, unele redate simplu, prezentand fapte concrete – gen durerile de mijloc ale poetului, intalnirile cu diversi functionari de pe mosia sa, ratacirea bagajelor in urma unei calatorii, stricarea recoltelor de orez din cauza ploii -, dar si altele mai complexe, adevarate pagini de literatura, prezentand sentimentele lui Tagore fata de familia lui sau fata de oamenii mai putin norocosi decat el, opiniile lui politice, starile de visare sau starile de concentrare creativa care il curpindeau, iubirea infinita fata de poezie (“De-as putea sa termin cate o poezie in fiecare zi, as trai destul de fericit”) si fata de muzica (“Iubesc atat de mult muzica! Cate voci frumoase si maini talentate nu se afla in oras!”) sau filosofii pe marginea tristetilor, regretelor sau neputintelor lui: “Adeseori ma gandesc ca daca n-as fi avut un talent firesc, cum e talentul poetic, nu s-ar fi gasit un om mai de prisos decat mine.”

In multe dintre scrisori, Tagore vorbeste despre inaltarea pe care o simte in mijlocul naturii si al oamenilor simpli, despre relaxarea pe care i-o confera sunetul vantului sau urmarirea unui apus de soare si bucuria nemarginita de a fiinta pe acest pamant, cum se pricepe mai bine: “In loc sa cred ca lumea este o pacaleala a Creatorului si o cursa a Diavolului, e suficient sa traiesc si sa mor ca un om, sa am incredere in semenii mei, sa-i iubesc, si, daca am noroc, sa ma bucur de iubirea lor”.

O atentie deosebita este acordata in anumite scrisori colonialistilor englezi, al caror dispret fata de autohtoni si a caror neintelegere fata de valorile acestora il supara pe Tagore si il face sa ii trateze la randul sau cu dispret si chiar cu indiferenta: “daca nu aveti nici o stima fata de noi, nici eu nu vreau sa ma adoptati, facandu-ma civilizat dupa conceptiile voastre. Imi voi face datoria sincera si prieteneasca fata de ai mei, ramanand in mijlocul poporului meu.” De asemenea, dezaprobarea artistului ii atinge si pe compatriotii sai care nu au patriotismul sau, care nu au verticalitate si incearca sa intre in gratiile englezilor, inghitind insultele acestora fata de restul indienilor: “Nu-l mai stimez, nici macar o clipa, pe acela care-si cumpara prestigiul cu pretul cinstei sale.”

Citind “Scrisorile” lui Rabindranath Tagore, il veti descoperi pe autor pe de-a-ntregul, in rolurile de scriitor, de mosier, de barbat cu familie, analizand fiecare cotlon al propriei existente, al relatiilor umane, al societatii in care traieste, al naturii care ii reveleaza nenumarate minunatii. Bunatatea inimii sale si spiritul sau artistic transpar din acest volum, “daruit”, dupa cum spune Carmen Musat Coman, directoarea Editurii Cununi de stele, de Indira Devi Indiei si de Amita Bhose Romaniei.