Cu o saptamana in urma, am citit de-a lungul unor ore care au trecut rapid “Identitati secrete” de Monica Ramirez, a doua carte din Seria Alina Marinescu. Desi au trecut cateva zile bune de atunci, inca mi-e greu sa scriu despre aceasta carte, pentru ca evenimentele petrecute in ea m-au afectat ca si cum ar fi fost reale.
“Identitati secrete” (in doua volume, ale caror coperte le puteti vedea in acest articol) a aparut la Crime Scene pentru ca este o carte de suspans, insa oricine o citeste o sa vada ca agentii secreti si crimele la nivel inalt sunt un fundal, unul important si definitoriu, ce-i drept, insa doar un fundal pe care se joaca scena unei iubiri dificile, violente, care ii consuma pe cei doi protagonisti si ii duce nu de putine ori pana aproape de nebunie. Pentru ca si dintre ei, ca si dintre multe cupluri normale si dragute care nu traiesc printre impuscaturi, explozii si morti, lipseste comunicarea adevarata. Nu ca ai avea cum sa fii prea deschis traind intr-o lume in care nu poti sa ai o familie, nu poti sa iesi cu prietenii, nu poti sa te bucuri de tinerete, ci in care trebuie sa ucizi, sa minti, sa te prefaci intr-un om de otel fara vise, constiinta si umanitate.
Ca sa intelegeti mai bine de ce se intampla ce se intampla in acest al doilea volum al seriei, ar fi indicat sa il cititi pe primul – “Asasin la feminin”. Daca insa nu reusiti acest lucru, autoarea va va furniza oricum suficiente detalii pentru a intelege ca Alina Marinescu a fost recrutata de Alex Therein intr-o organizatie secreta comunista (SSO), de unde apoi au evadat impreuna spre o alta organizatie (Elite), de aceasta data antiterorista, insa care implica aceeasi viata periculoasa: antrenamente istovitoare, misiuni in care agentii isi pot pierde viata oricand, incordarea permanenta, supunerea ierarhica de necontestat si lipsa libertatii.
Si in aceasta a doua carte a seriei, autoarea ne trece prin misiunile desfasurate de echipele antitero, misiuni care se intind prin toata lumea, din Afghanistan pana in Rusia, din Franta in Maroc, descrise in amanunt, cu informatii despre armele folosite, strategiile echipelor si starea de spirit a agentilor. Insa, peste toate acestea, troneaza povestea de dragoste dureroasa dintre Alex si Alina. El este soldatul perfect, aproape un robot, care nu isi poate manifesta deschis sentimentele fata de ea, pentru ca trebuie sa ramana cu mintea limpede, in misiuni orice pas gresit fiind uneori si ultimul (“Cateodata, la granita dintre supravietuire si moarte se afla numai o atitudine pozitiva”), iar ea se zbate intre afectiunea si atractia fizica pe care le are pentru el si ura pe care o simte de cate ori se gandeste ca el a fost cel care a recrutat-o, distrugandu-i sansa la o viata normala. Ceea ce nu intelege Alina este ca Alex traieste zi de zi cu durerea faptului ca trebuit sa o recruteze, fortat de organizatie, si ca face absolut tot ce poate sa o ajute, sa o protejeze, sa o determine sa gaseasca o sclipire cat de mica de bucurie in iadul in care e nevoita sa isi duca viata.
Pentru ca abia foarte tarziu se deschid cu adevarat unul fata de altul, cei doi au de-a lungul timpului o relatie de atractie-respingere, se interpreteaza gresit unul pe altul multa vreme si o mare parte din acest volum ni-i arata separati, daramati, morti pe dinauntru. Dar intr-un mediu dezumanizant precum cel in care activeaza, singurul mod in care isi pot pastra umanitatea este aceasta iubire pe care o impart chinuit si care li se infatiseaza pana la urma in toata stralucirea ei: “Fac parte din tine, Alex, spuse ea simplu. Iar tu faci parte din mine. Bine sau rau, corect sau gresit, asta e purul adevar. Nu am nici cea mai vaga idee despre ce ne rezerva viitorul, dar iti pot spune un lucru in mod sigur. Daca ceea ce este intre noi in momentul asta reprezinta tot ce putem avea in viata asta, oricum e cu mult mai mult decat pot avea vreodata cu orice alt barbat.”
Iar deznodamantul povestii este unul care m-a intristat peste masura. Citind, iti amintesti inca o data ca viata nu este asa cum te invata la cursuri motivationale, ca nu oricine poate trai asa cum isi doreste, ca nu mereu ai libertatea de a decide asupra propriei existente si ca nu intotdeauna poti pastra langa tine persoanele pentru care ti-ai da si viata la o adica. O carte buna trebuie sa-ti creeze niste stari si “Identitati secrete” nu se dezminte, te afecteaza ca si cum personajele ar fi reale, ca si cum ar fi oameni pe care ii cunosti, oameni dragi, si traiesti alaturi de ei neputinta si drama. Insa afectarea ta e si mai mare, pentru ca, spre deosebire de persoanele reale, pe cei din carte nu-i poti sfatui, alina sau ajuta in niciun fel. Introspectiile celor doi, precum si momentele de intimitate sunt infatisate de autoare cu o mare naturalete, incat nu ai nicio sansa (eu, cel putin, ma recunosc invinsa, n-as vrea sa generalizez) de a ramane un cititor distant, cu o carte in mana, ci te transformi intr-un martor al faptelor, unul care se implica in poveste si se afunda in ea, simtind direct tot ce simt personajele.
Eram nerabdatoare sa apara aceasta a doua carte a Seriei Alina Marinescu, iar acum am o curiozitate de-a dreptul nesanatoasa pentru ce se mai intampla in urmatorul volum. Adica, pentru mine, povestea putea sa se incheie aici, insa nu pot sa nu ma gandesc ce si-a imaginat autoarea mai departe. Desi, fie vorba intre noi, ma gandesc aproape cu groaza ca dupa ce voi intra din nou in paginile scrise de Monica o sa ies tot sfasiata de parca toate nenorocirile mi s-ar intampla chiar mie.
3 thoughts on “Moartea si iubirea merg mana in mana in “Identitati secrete””