Spectacolul lumii: “Portretul unui barbat imatur”

In timp ce unii scriitori sunt de parere ca un autor de literatura trebuie sa puna in scrierile sale propriile trairi sau rezultatele propriei imaginatii, Luis Landero crede ca “arta de a scrie este arta de a observa”. La fel crede si personajul sau din volumul “Portretul unui barbat imatur”, aparut in cunoscuta de-acum Strada a Fictiunii de la Editura Allfa: ca in viata e important nu sa te observi pe tine, ci pe ceilalti.

Romanul este scris la persoana I, cel care isi insira trairile fiind un barbat care a dus o viata plina de peripetii si a cunoscut tot felul de oameni. Internat intr-un spital, din cate ne lasa sa intelegem, el povesteste aventuri disparate unei femei fara nume, pe care o numeste in cele din urma “draga prietena”, dar care, la fel de bine ar putea fi o asistenta medicala care se ocupa de suferintele lui.

Pana aici nimic deosebit, insa povestile barbatului sunt dintre cele mai ciudate, unele violente, altele denotand rautate, altele frizand absurdul. Insa nici macar el nu pretinde ca tot ceea ce povesteste s-a intamplat chiar asa, mai ales ca, la batranete, acest “sat in ruina” care e memoria nu il mai ajuta ca pe vremuri. Despre personajul lui Landero nu stii exact ce sa crezi, pentru ca nu este un tip constant. El experimenteaza tot felul de situatii, se pune pe sine sau ii pune pe altii in circumstante menite sa arate adevaratele caractere sau sa scoata la iveala reactiile in situatii-limita, observa diverse persoane din anturajul sau si le analizeaza comportamentul si filosofeaza permanent despre tot ceea ce inseamna a fi uman, despre toate mastile pe care o fiinta si le poate pune de-a lungul vietii si despre toate rolurile pe care un singur om le poate interpreta.

In ceea ce-l priveste, barbatul nu se vede capabil sa gandeasca de unul singur, considerand ca tot ceea ce este el reprezinta suma unor idei adunate de la toti cei pe care i-a intalnit, iar ceea ce traieste este de multe ori rodul sfaturilor sau influentelor celor din jur: “Complexat de lipsurile mele, cand am terminat bacalaureatul, mi-am zis: “Bun, si acum?” […] Atunci tatal meu si-a deschis gura si mi-a zis: “Nu fi tampit, fa-te ziarist”. Asa ca am intrat la Jurnalism si acolo am stat aproape doi ani.” Concluzia lui, cand se apropie de finalul vietii, este ca omul e dator sa traiasca asa cum considera de cuviinta, sa nu dea deoparte ocaziile care ii apar in drum si nici tentatiile care ii pica pe tava. Pentru ca toata existenta umana este “un joc, o leapsa, un mers pe apa, un vis, habar n-am, o calatorie numai dus unde nu merita si chiar era pacat sa refuzi ofertele destinului, oricat ar fi fost de nesigure.”

Este barbatul un om bun? Este el un om rau? Este o persoana integra? Este un laudaros, poate un mincinos? De ce povesteste fragmente din propria viata, pentru a epata sau pentru ca simte o nevoie imperioasa de a-si deserta sacul acum, cand isi vede sfarsitul aproape? Raspunsurile nu sunt clare, dar ceea ce este sigur legat de el este ca individul are o relatie speciala cu puterea, alegand cand sa domine si cand sa se lase dominat, cand sa manevreze si cand sa se lase manevrat, doar de dragul de a-si demonstra ca poate sa fie un altruist sau un egoist, un om cu suflet mare sau un tiran. Cert e ca nu se considera un tip special si nici nu incearca sa devina unul, fiind mult mai interesat de ceilalti, de piesele pe care le pun in scena zi de zi semenii sai: “Nu inteleg aceasta dorinta, de a te cunoaste pe tine insuti, de a sapa, de a scormoni in maruntaiele mizerabile ale identitatii uneori ajutat de un expert. Ce te astepti sa gasesti in acel gunoi?[…]Nu, mie mi se pare interesanta lumea, faptul de a asista pe degeaba la spectacolul dat de ceilalti.”

Share

One thought on “Spectacolul lumii: “Portretul unui barbat imatur”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *