Traditii de viata si de moarte: “Cantece pentru un muzeu” si “Maria”

Regizat de Eliza Zdru (foto), “Cantece pentru un muzeu” este un documentar inclus in sectiunea Made in Romania din cadrul Astra Film Festival, pe care l-am vizionat sambata dimineata in sala Saucan a Casei de Cultura a Sindicatelor Sibiu. Amuzant si trist in acelasi timp, filmul arata prabusirea unei traditii in lipsa oamenilor interesati care sa o duca mai departe.

Papu Gherase, Papu Giogi, Papu Coli si Papu Miciu sunt patru aromani pe la 80 si ceva de ani urmariti de ochiul camerei de filmat de-a lungul a trei ani, dupa cum ne-a declarat regizoarea la finalul proiectiei, timp in care au adunat pe hartie o serie de cantece din tineretea lor si au plecat in turneu prin tara impreuna cu Grigore Lese, cunoscut publicului pentru pasiunea sa de a scoate la iveala artisti necunoscuti cu cantecele lor vechi cu tot. Cei patru sunt urmariti nu atat pe scena, ci mai mult intre concerte, in camerele de hotel, pe la casele lor, in masina, pe drum, timp in care ii vedem cand gravi, povestind cu seriozitate si un oarecare regret de trecutul in care invatau sa cante de la batranii lor, cand veseli si pusi pe glume, facand haz de necaz pentru ca nici unul dintre urmasii lor nu mai are rabdarea sau interesul de a canta muzica polifonica. Batranii cantareti ajung chiar si la Paris cu un concert, starnind valuri de ras in sala prin comentariile pe care le fac atunci cand traverseaza raul Sena.

Batranii lor cantau de placere, spun cei patru, cantau dupa ce mancau, cantau cand se duceau la padure sa taie lemne, cantau cand se intalneau pe drum venind de la muncile campului. Cantau, spun ei, pentru ca pe atunci lumea era mai vesela si cu mai putine griji, familiile erau mai numeroase si neamurile se iubeau cu adevarat intre ele, ceea ce in ziua de azi nu prea se mai intampla. Cantau pentru ca despre orice intamplare pe care o traiau puteau sa compuna un cantec, ca nimic sa nu se piarda.

Muzica polifonica a celor patru e ceva ce tine de domeniul trecutului si cantaretii isi dau seama ca odata cu disparitia lor fizica va disparea si aceasta traditie, pentru ca ei n-au fost atat de destepti, dupa cum zice unul dintre ei, incat sa-si alcatuiasca propriile lor cantece si fie in stare sa le transmita mai departe. “Probabil ca bunica-ta o sa vanda cimpoiul dupa ce mor eu”, ii spune unul dintre ei nepotului, “daca tot nu mai e nimeni sa cante la el. O sa ajunga la muzeu”. Dar faptul ca muzica lor va ajunge intr-o zi la muzeu nu-i impiedica, deocamdata, pe batranii aromani farseroti sa tina concerte, sa depene amintiri incetosate si sa mearga la carciuma ca sa bea tuica. Pentru ca, desi au o varsta inaintata si se mai lupta cu cate o hipertensiune sau cu un diabet, atata vreme cat sunt vii vor sa se poarte ca atare.

Un alt documentar pe care am avut ocazia sa-l vad imediat dupa “Cantece pentru un muzeu” a fost “Maria”, care a venit intr-o oarecare antiteza cu atmosfera degajata a primului film, realizarea regizorului Claudiu Mitcu intrand in intimitatea unei batrane care isi traia ultimele momente ale vietii. Aici, spectatorii nu mai gasesc nimic de ras, atmosfera fiind una aproape sumbra, intretinuta de femeile care o pazesc pe batrana cu lumanari alaturi si vorbesc de fata cu ea – cu o franchete care ar putea sa-i uimeasca pe cei neosbisnuiti cu lumea satului romanesc – despre cum ii pregatesc sicriul si toate cele trebuincioase plecarii din aceasta lume. Partea mai placuta, daca se poate spune asa, este aceea in care femeile isi amintesc de faptele bune pe care batrana le-a facut si de altruismul dovedit toata viata celor care au avut nevoie de ea.

Desi proiectii de film vor mai avea loc si pe 20 octombrie, Astra Film Fest isi alege castigatorii in aceasta seara, in cadrul ceremoniei de inchidere care va avea loc la Sala Thalia din Sibiu, la ora 19.00.

Share

2 thoughts on “Traditii de viata si de moarte: “Cantece pentru un muzeu” si “Maria”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *