Pianista Alice Herz-Sommer a fost una dintre supravietuitoarele Holocaustului, cea mai longeviva dintre ele, traind pana la varsta de 110 ani. Povestea ei o aflam din volumul “Alice Herz-Sommer. Gradina Edenului in mijlocul iadului” de Melissa Müller si Reinhard Piechocki, aparut la Editura Meteor Press.
Publicata in 2006 si tradusa la noi in 2016, cartea cuprinde amintirile pianistei de origine evreiasca Alice Herz-Sommer incepand din copilarie, parcurgand tineretea relativ linistita si plina de muzica si ulterior persecutiile ordonate de Hitler si trecand apoi prin anii petrecuti in lagarul de concentrare Theresienstadt si dupa aceea prin anii de calvar sub regimul stalinist, plecarea in Israel si stabilirea definitiva in Londra.
Nascuta si crescuta in Praga lui Franz Kafka si a lui Max Brod, pe care i-a cunoscut indeaproape, Alice Herz-Sommer a dovedit inca de mica o mare pasiune pentru muzica si mai ales pentru pian, care a fost marea iubire a vietii ei – si care i-a fost si salvarea din lagarul nazist. Talentata, foarte atasata de acest instrument si dovedind o mare putere de munca, Alice a ajuns o pianista importanta a epocii ei, fiind iubita atat de public cat si de criticii vremii. Perseverenta ei si marea bucurie de a canta, precum si optimismul (pe care sora ei geamana nu il impartasea) nu au parasit-o niciodata, chiar si in timpurile nefericite pe care a apucat sa le traiasca.
Casnicia fericita cu Leopold Sommer i l-a adus pe fiul lor Stephan, si el “contaminat” de talentul muzical al mamei, cei doi straduindu-se pe masura ce se apropia cel de-Al Doilea Razboi Mondial, sa il fereasca pe copil de masurile drastice luate impotriva evreilor de pretutindeni si de ura indreptata asupra lor. Ajunsi in cele din urma in lagarul de concentrare de la Theresienstadt, situat in Cehoslovacia ocupata de nazisti, Alice si Leopold fac tot posibilul ca fiul lor sa aiba o copilarie cat mai linistita, desi Leopold era angrenat in cele mai grele activitati obligatorii, iar Alice a fost nevoita in anumite perioade sa faca si ea munci fizice in conditii inumane.
Insa faptul ca era o pianista priceputa a salvat-o de la nenumaratele transporturi care se faceau catre Auschwitz sau alte lagare de exterminare. Alice si alti cativa muzicieni au dat peste 100 de concerte pentru detinuti, gardieni si diversi invitati, iar numele ei a ramas in afara listei de transportati pana la eliberare. Leopold, insa, a fost mutat si a pierit in urma tifosului, iar Alice a tinut in ea durerea mortii omului iubit, pentru ca nu voia ca micul Stepanku sa sufere si mai mult. Firea ei senina, determinarea si pianul la care se aseza si canta ore in sir au ajutat-o sa supravietuiasca si antisemitismului postbelic, si faptului ca nu si-a putut recupera casa la intoarcerea din lagar, si a faptului ca isi pierduse mare parte dintre rude de-a lungul razboiului, inclusiv mama.
Plecarea in Israel i-a dat ocazia ca timp de zece ani sa traiasca si evenimente fericite – precum reunirea cu o parte din familie, invatarea limbii ivrit, predarea la Conservator si construirea unui destin frumos pentru fiul ei, care si-a schimbat si numele in Raphael – dar si unele terifiante, precum Razboiul de Sase Zile sau pierderea cumnatului ei Emil in urma luptei cu cancerul. Dupa 10 ani, fiul ei s-a intors in Europa pentru a studia violoncelul la Paris, iar dupa moartea surorii ei gemene, in 1974, Alice a facut naveta timp de alti 10 ani intre Israel, Anglia si Suedia, pana cand in 1986 s-a stabilit definitiv in Anglia, sa-i fie aproape lui Raphael.
Ca si cum toate suferintele n-ar fi fost de ajuns, la 98 de ani a primit vestea mortii lui, in timpul unui turneu prin Israel. Devastata de stire, daramata fizic si psihic, Alice si-a revenit totusi si a trait inca multi ani, inconjurata de rude, prieteni si muzica, cea care i-a fost mereu alaturi: “Muzica a fost, toata viata, sursa ei de putere, religia ei, ancora ei.
