Cu o luna in urma am citit volumul “Moartea ca o cocota de lux”, aparut la Editura Tritonic, apartinand scriitorului Aurel Carasel si, in ceea ce ma priveste, cartea s-a dus direct in top 10 carti citite pe anul acesta. Apoi am vrut sa aflu mai multe despre domnul autor si asa a aparut interviul pe care il puteti citi mai jos.
Unii cititori va cunosc de multa vreme ca autor de SF, altii v-au descoperit mai tarziu, ca autor de carte politista. Ce sunteti cel mai mult si ce aveti de gand sa mai fiti in continuare?
Este destul de greu de raspuns dintr-o singura rasuflare. Practic, am inceput ca simplu cititor de scrieri politiste (detective, crime, policier sau cum se vor mai numi ele in viitor…), la o varsta destul de frageda. Cam prin clasa a VI-a, mergeam la Biblioteca Judeteana si incarcam doua sacose zdravene cu carti de gen, pe care, in mod obligatoriu, le terminam in doua saptamani (atat era ragazul pentru lectura, acordat de biblioteca). Nu vreau sa imi mai amintesc ce pateam acasa, din cauza setei mele insatiabile pentru lectura. Apoi, tot din postura de cititor, am descoperit literatura fantastica, pe cea horror si, in fine, anticipatiile lui Jules Verne, care mi-au facut copilaria fericita. In liceu, devoram tot ce era text Science Fiction si cautam cu incrancenare la chioscuri “Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice” (costa 1 leu, pe atunci). Literatura SF m-a adus in lumea fandomului: in 1980, Alexandru Mironov, pe atunci inca profesor la Craiova, ma descoperea facand serviciul militar obligatoriu, la o unitate, langa Craiova, si ma introducea in cenaclul “Henri Coanda”. De aici, destinul meu literar s-a scris aproape numai in maniera SF.
Literatura politista mi-a ramas tot timpul alaturi. Dar numai din postura de cititor. Ca scriitor, am abordat-o destul de tarziu, in 1999, iar poarta mi-a deschis-o, culmea! – tot Science Fiction-ul. In mai 1999, mergeam, impreuna cu alti 15 tovarasi de fandom, la Dortmund, in Germania, unde avea loc Conventia Europeana de SF. Microbuzul cu care calatoream ne-a purtat prin multe locuri interesante ale Europei, printre altele si prin Franta. Intr-o dimineata, devreme, am oprit in Reims (va mai amintiti unde coboara din tren simpaticul Walther Funch, dupa ce intra in Franta?) si am vizitat uriasa catedrala gotica de acolo. Eram absolut singur, la ora aceea matinala si mi-am permis sa ma asez pe o banca de lemn si sa meditez cateva minute. Printre altele, mi-am inchipuit cum ar trebui sa sune pasii apasati ai unui politist, in linistea adanca a bisericii. Un politist, urmarind un criminal. Probabil ca de aici a pornit totul. Dupa ce am revenit acasa, in iarna ce a urmat m-am apucat de romanul “Moartea ca o cocota de lux”. Am scris la el fix trei luni, iar pe vremea aceea sa scrii un roman era un soi de aventura – computerele erau rare, iar eu nu aveam inca unul al meu, asa ca bateam la masina de scris, cu care ma obisnuise comunismul. Normal ca ritmul scrierii era mai lent, iar de gresit nu prea aveai voie sa gresesti, pentru ca trebuia sa rescrii intreaga foaie. Dar Funch isi cerea dreptul la viata, asa ca nu am bagat in seama toate fleacurile. De ce tocmai un detectiv neamt? Greu de raspuns foarte exact. Cred ca m-au impresionat nemtii prin inflexibilitate si prin tenacitate. La modelul asta clasic, am adaugat putina autoironie frantuzeasca, nitica zeflemea romaneasca si multe incidente italienesti. Rezultatul? Un fel de sampanie agitata, pentru spiritul iubitorilor de capcane mentale si de enigme care nu ti se dezleaga decat in ultimele pagini. Formula asta am invatat-o de la unul dintre maestrii policier-ului romanesc, Constantin Chirita, care scria in “Roata norocului” (din eterna serie a Ciresarilor) ca un roman politist bun ar trebui sa-i dezvaluie cititorului pe faptas de-abia pe ultima pagina, care trebuie sa contina numai cinci randuri, iar numele incriminat sa se afle pe ultimul rand. In fapt, el isi pune in practica sfatul chiar in “Roata norocului” (cititi si veti vedea cum poate sa aiba spirit policier un roman pentru adolescenti!).
Iar acum, ca sa termin cu raspunsul, evident ca voi continua sa raman, in principal, un scriitor SF. Ceva in mentalul meu a fost structurat, d.p.d.v. cultural, pe aceasta axa si, oricat m-as stradui, nu as putea sa mai schimb ceva. Dar voi ramane aproape si de policier. Cum am si facut-o, de altfel, in perioada care a urmat publicarii romanului, in anul 2001. Atunci, la cererea editurii, care nu publica decat autori straini, mi-am folosit pseudonimul american din SF (Harry T. Francis) si am prezentat romanul ca pe o traducere. In 2002, entuziasmat de succesul cartii (stiu ca s-au vandut doua editii), am scris si urmarea, hotarat sa-l transform in serial si sa-l impun pe Funch printre semenii sai celebri. Asa ca am terminat “Mafia Interpol” in 6 luni, cel de-al doilea volum iesind ceva mai “solid” decat primul. L-am tinut la naftalina pana in 2016, negasind un editor interesat, dar nici cautadu-l prea mult, ca sa fiu sincer. Tot timpul am fost de parere ca o carte buna isi va gasi singura editorul, autorului revenindu-i menirea sacra numai de a o scrie. Editura Tritonic s-a aratat interesata de publicarea lui, iar eu i-am promis lui Bogdan Hrib ca, daca exista solicitari, ma voi apuca si de cel de-al treilea volum al seriei, pentru care imi vor trebui cam 7-8 luni. Evident, ma gasesc deja la 14 ani distanta de ultima productie, asa ca va trebui sa fac un efort, ca sa-mi reintru in mana. Dar asta va fi o problema numai a mentalului meu si o voi rezolva, atunci cand va fi cazul.
Care dintre genurile in care scrieti vi se pare ca e cel mai apreciat de publicul din Romania?
In mod clar, raspunsul pe care-l voi da va fi unul personal si va trebui citit ca atare. Daca mi se punea intrebarea aceasta in intervalul 1990-1999, as fi raspuns, fara ezitare, genul Science Fiction. Pentru intervalul 2000-2010, cred ca raspunsul s-ar duce inspre policier. Asa mi s-a parut mie, de-a lungul timpului, ca s-a manifestat cererea de carte din parte cititorilor. Trebuie tinut cont aici si de un factor mai putin luat in seama, in cadrul analizelor sociologice facute pe aceasta tema: cititorii de carte SF din primul deceniu de dupa Revolutie, proveneau aproape in exclusivitate din randul celor care se delectasera cu acest gen inainte de 1989, cand piata de carte SF atingea lejer tiraje de 80-100.000 de exemplare; aveau deprinderea de a citi si mentineau pasul cu descoperirile stiintifice si cu realizarile tehnice, lectura ramanand pentru ei un act de evadare din real. Treptat, insa, stiinta a prins sa evolueze cu o asemenea viteza, incat s-au simtit depasiti si cartile de SF pur (hard-SF si cyber-punk) s-au transformat in adevarate aventuri pentru cei ce indrazneau sa le deschida. O parte mica din randul lor a tinut pasul, dar cei mai multi s-au reorientat. Cu atat mai mult, cu cat a intervenit si lovitura de gratie data de filmele si, mai ales, de serialele SF. In plus, isteria SF care cuprinsese Romania ultimilor ani de dictatura comunista, cand existau peste 80 de cenacluri de profil in toata tara, s-a cam topit, fandomul, atat cat a ramas, s-a profesionalizat si el, iar amatorii nemaigasind sprijin pe nicaieri si-au indreptat atentia catre alte directii literare. Una dintre ele, foarte constant reprezentata de-a lungul anilor, fiind cea politista.
In clipa in care scriu aceste randuri, marturisesc ca mi-ar fi foarte greu sa realizez o statistica obiectiva. Vreau sa cred, numai, ca numarul de cititori ai domeniului SF incepe sa creasca, incet, dar constant.
Mi-a placut foarte mult romanul “Moartea ca o cocota de lux”, care v-a aparut la Editura Tritonic, mi s-a parut un excelent roman politist retro, imbracat intr-un umor de cea mai buna calitate. Care este povestea devenirii acestei carti?
Nu pot decat sa ma bucur, primind astfel de semnale incurajatoare, cu privire la calitatea romanului. De fapt, o parte din poveste ati si aflat-o deja. A inceput sa se cloceasca in Franta, la Reims, si a inceput sa prinda contur in urma unui mic pariu, pierdut, evident, de bunul meu prieten Dodo Nita (singurul istoric al Benzii Desenate din Romania), alaturi de care ma gaseam intr-o alta calatorie, in 1995, la Paris. Pe atunci, purtam discutii despre versatilitatea unui scriitor adevarat, despre capacitatea lui de a se adapta la cererea pietei. La un moment dat, aflandu-ne in Jardin des Tuileries, mi-a spus: “Amice, considera ca piata sunt eu si ca vreau sa citesc o povestire SF despre ceea ce vedem in jurul nostru. Poti sa scrii una?”. L-am asigurat ca da, dar nu eram sigur ca m-a si crezut. Apoi, cu alta ocazie, m-a intrebat daca as putea sa scriu si in alt gen, nu numai SF. A primit acelasi raspuns, insa pe acesta sigur nu l-a crezut. Dupa ce am revenit in tara, la doua saptamani, deja scrisesem si publicasem intr-o revista bucuresteana povestirea SF, avand ca décor Tuileries. I-am aratat-o si a recunoscut ca trebuie sa plateasca pariul. In 2001, i-am aratat si “Moartea ca o cocota de lux” si a clatinat din cap, nevenindu-i sa creada. “Esti un fenomen, mi-a spus. Sincer, credeam numai ca te lauzi, dar tu chiar poti sa scrii in mai multe genuri”. “Este ca si inotul, i-am raspuns. Odata ce ai invatat un stil, le inveti cam pe toate.”
Dincolo de istoria inceputului, ramane si pasiunea mea determinanta pentru cartile politiste citite pe nerasuflate, de-a lungul anilor. Carti carora cred ca le-am ramas dator cu un raspuns de cititor, care vrea sa le spuna multumesc, pe limba lor. Walther Funch? Ei bine, este un pariu cu mine insumi. Un pariu cum ca as putea sa fac simpatic si placut un personaj care prin nationalitate, natura intima si maniera asociala de existenta pe care o duce este destinat lazii de gunoi a istoriei. Cred ca a cam trecut vremea politistilor si detectivilor prezentabili si draguti. Lumea in care traim este prea mizerabila in partea ei de ferment social, pentru ca acela care trebuie sa scobeasca prin el sa fie foarte diferit de scursorile umane cu care lucreaza.
Va pregatiti sa lansati la Gaudeamus volumul “Galaxia sudica 2 – Cascada de neon”. Este alcatuit tot dintr-o serie de nuvele, precum “Galaxia sudica” sau cum anume l-ati structurat?
“Galaxia Sudica” nu s-a structurat intamplator, in formula din sumarul volumului, desi trebuie sa recunosc, propunerea lui Michael Haulica si a lui Bogdan Hrib m-a luat nitel prin surprindere. Cred ca imi facusem primele planuri pentru nuvelele astea cam pentru 2018, cand ar fi fost gata cam vreo 20-25, iar ciclul ar fi fost complet inchegat. Dar Dumnezeu iti da, nu iti baga si-n traista… Asa ca am spus “da” si mi-am refacut planurile. Initial, Bogdan, m-a intrebat daca pot sa sustin un volum pe an, intr-o serie de autor. Primul volum a aparut in luna mai a.c. Acum, in Saptamana Gaudeamus, Tritonic lanseaza deja volumul volumul al doilea, iar cel de-al treilea ii va fi inmanat lui Bogdan la sfarsitul manifestarii. Scriu deja la cel de-al patrulea, deci, sunt multe sanse ca 2017 sa completeze publicului cititor o mini-serie de 4 volume, dintr-un ciclu pe care eu il gandesc la scara mare, in cel putin 15-20 de volume. Poate pare exagerat, poate pare o promisiune fara acoperire. Eu sper sa-i pot contrazice pe toti cei care gandesc astfel.
Intregul ciclu cuprinde o imagine a unei istorii a viitorului aristotelic, structurata in trei dimensiuni (si cand spun cuvantul dimensiuni, ma gandesc chiar la dimensiuni, dupa cum veti vedea imediat): un set de peste 150 de povestiri scurte si foarte scurte, in genul unor cronici obiective care nareaza, pur si simplu, intamplari si evenimente ce se vor petrece de la inceputul Erei Cosmice (din anul primei iesiri a omului in spatiu) si pana in anul 25.000 EC – ei bine, imaginati-va ca deja 47 au fost scrise si se pregatesc sa iasa pe piata; un set de 50-60 de nuvele, care dezvolta anumite fragmente din aceste povestiri, creioneaza personaje si relateaza amanuntit povestea colonizarii Sistemului Sol si a regiunilor spatiale apropiate (trei volume sunt gata, au mai ramas numai vreo 16-17!!!); in fine, un ciclu de 10-12 romane, care dezvolta o parte dintre nuvele si realizeaza uriasa fresca a omenirii viitorului indepartat, cand detasarea de elementul biologic este totala, iar fruntariile Galaxiei nu mai sunt chiar atat de indepartate. O poveste uriasa, e drept, dar sustenabila si realizabila. M-am angajat in aceasta constructie, in urma cu 4 ani, atunci cand ii propuneam lui Andi Caragea sa publice in revista “Anticipatia” cateva din povestirile foarte scurte. Desi el a dat inapoi, eu m-am ambitionat sa le scriu si sa construiesc mental intregul front de lucru, care se va intinde, scriitoriceste vorbind, pe urmatorii 10-12 ani.
Ati lucrat ca redactor la publicatii SF, ati condus cenacluri, ati facut si traduceri si sunteti profesor de franceza la o scoala generala. Cu cine lucrati mai bine: cu copiii, cu adultii sau de unul singur?
In principiu, lucrez destul de bine cu toti cei mentionati (evident ca exista si exceptii si sincope, ca in orice activitate umana), dar parca tot cu propria-mi persoana lucrez cel mai bine. Pentru ca stiu destul de exact cat pot sa duc si cat pot sa-mi cer. Pentru ca, daca nu iese ceva bine, nu am pe cine altcineva sa acuz de esec. In fine, pentru ca singur pot sa visez cel mai frumos si chiar ajung sa materializeze visurile. Imaginati-va ca eu sunt primul meu cititor. Pare o chestie superflua ceea ce am spus, dar ea reprezinta un adevar. Chiar in timp ce scriu, recitesc textul redactat de mai multe ori, pentru corectura. Vad ceea ce scriu, asa cum vad un film pe ecran. Mi-au spus mai multi ca detin ceea ce se cheama “o scriitura foarte cinematica”. De altfel, unii dintre cititorii primului meu roman SF publicat, “Vanatoare de noapte”, m-au intrebat de ce nu-l ecranizez, pentru ca toata actiunea era extrem de usor de vizualizat. Dupa ce termin de scris, uit textul. Mi-am format in timp aceasta trasatura si o utilizez la maxim. Peste ani, il recitesc, exact ca pe unul nou. Si abia atunci imi dau seama care efecte au rezistat trecerii timpului si care nu.
Cititi autori romani? Ce carte ati citit in ultima vreme si v-a atras atentia intr-un mod pozitiv?
-Ei da, sigur ca da, citesc autori romani. In mai multe genuri, nu numai in domeniul SF-ului. Imi place literatura romana (ca formatie de baza, sunt profesor de limba si literatura romana – limba franceza), am studiat operele scriitorilor romani si incerc sa fiu la curent (in masura posibilitatilor si a timpului pentru lectura) cu literatura contemporana. Consider ca noi, romanii, scriem foarte bine si avem una dintre cele mai bogate si mai expresive literaturi de pe mapamond. Singurul lucru care-i lipseste este traducerea in limbi de circulatie.
Ca sa revin pe linia intrebarii, in ultimele doua luni am citit mai multe carti SF, scrise de autori romani (chiar daca unele nu au aparut anul acesta): “Mineral” si “Vegetal” ale prietenilor mei Danut Ungureanu si Marian Truta (care au reusit sa se impuna si ca un cuplu literar de valoare), “America One” si “Fier vechi” ale lui George Lazar, “Atavic” a lui Liviu Surugiu, “Secretul emisferei” de Traian Badulescu, “Rangkook” de Constantin Pavel. Cu toti alcatuiesc fragmente ale unui amplu raspuns la intrebarea de mai sus si imi sustin afirmatia referitoare la universalitatea de care se va bucura intr-un timp nu prea indepartat de momentul actual literatura noastra.
Cum vedeti viitorul literaturii SF in Romania?
Cred ca as vrea sa raspund la o intrebare putin mai larga: cum vad viitorul literaturii SF, in general… Fac aceasta rectificare, in ideea ca noi toti oamenii, nu numai noi romanii, traim in acest moment vremurile considerate anticipative de generatia imediat anterioara: navele noastre cosmice coboara pe Planeta Rosie si o exploreaza sistematic, altele ajung pe comete si pe asteroizi, in vreme ce unele au depasit demult fruntariile Sistemului Sol si se indreapta spre alte stele; comunicarea la distanta a incetat sa mai apartina basmelor, deplasarea pe uscat, pe apa, pe sub apa si prin aer se face mai rapid decat a visat Jules Verne, spre exemplu, iar el a visat, nu gluma! In fiecare zi, aproape, stiinta descopera noi frontiere de depasit, iar tehnica inventeaza noi gadgeturi, care ne fac viata insuportabil de usoara (sau de grea, depinde!); stam in fotoliul de acasa si internetul ni-i aduce alaturi pe cei dragi, indiferent in care parte a lumii s-ar gasi; descoperirile din medicina ne-au crescut speranta de viata, trimitand-o din ce in ce mai clar catre 80 de ani. Si lista ar putea continua pe mai multe pagini.
Traim, deci, in plina lume Science Fiction, asa ca cititorului contemporan ii trebuie un SF care sa-l surprinda prin noutatea abordarii factorului uman, a relatiilor sale cu Inteligenta Artificiala (din ce in ce mai prezenta in social) si, mai ales, cu factorul nonuman extraterestru, marturisind un viitor si implacabil Contact. In cele din urma, pentru ca folosesc si se vor folosi din ce in ce mai mult de acelasi instrumentar, SF-ul si Main-stream-ul vor ajunge sa nu se mai diferentieze si isi vor uni din nou apele in matca unica a Literaturii.
Viitorului literaturii SF in Romania? Ei bine, cred si sper ca vom avea o Literatura care va privi spre viitor cu ochii prezentului.
Superb