Ovidiu Morar: “O istorie a ateismului” se adresează în primul rând spiritelor libere

Ovidiu Morar este scriitor, eseist și publicist, profesor universitar doctor, membru al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România și membru al Uniunii Scriitorilor din România. În interviul de mai jos, dumnealui ne-a vorbit despre volumul său “O istorie a ateismului”, inclus in campania de lectură “Te așteptăm în librărie!” a Editurii Herald, despre personalitățile autohtone care l-au influențat, precum și despre studenții prezentului.

Consistența ideilor exprimate și bibliografia densă a volumului “O istorie a ateismului” sugerează faptul că ați depus o muncă îndelungată de documentare, analiză și scriere propriu-zisă. Cât durează realizarea unui astfel de volum, de la idee până la publicare?

În cazul acestui volum, pot spune că a durat circa un an și jumătate de la idee până la finalizarea textului și încă un an până când a fost publicat. Dar, desigur, acest interval putea fi mult mai lung sau poate mai scurt în alte condiții.

De ce ați ales Editura Herald pentru publicare?

Mi-a atras atenția această editură prin câteva cărți incitante publicate în premieră în limba română, într-o colecție coordonată de Alexandru Anghel, care aveau în comun punerea sub semnul întrebării a religiei. Autorii erau gânditori de renume, ca Voltaire, Hobbes, Hume, Paine, Harris etc., așadar era vorba de texte fundamentale care, în plus, erau editate în condiții grafice excelente. Mi-am spus atunci că o istorie a ateismului n-ar putea afla un loc mai potrivit decât în această serie editorială și, într-adevăr, am primit un răspuns prompt și entuziast din partea domnului Alexandru Anghel, căruia îi mulțumesc încă o dată pe această cale pentru inițiativa editării acestui volum.

Cine ar trebui să citească în primul rând această carte, ateii sau persoanele religioase, cui îi este adresată?

Natural, cartea se adresează în primul rând spiritelor libere, în accepțiunea lui Nietzsche (prin opoziție cu „spiritele legate”, i. e. dogmatice, înrobite prejudecăților), sau minților deschise, după formula propusă de editura Herald. Nu mi-am propus prin demersul de față să convertesc pe nimeni la ateism, ci numai să demonstrez, prin numeroasele exemple aduse în discuție, că acesta reprezintă o alternativă viabilă la fundamentalismul religios care, prin dogmatismul și intoleranța pe care le propune în continuare ca modele de gândire și comportament, e funciar incompatibil cu societatea deschisă pe care ne străduim acum s-o promovăm.

“O istorie a ateismului” este una dintre cele 30 de cărți alese de Herald pentru promoția din cadrul campaniei “Te așteptăm în librărie! Cărți deschise pentru minți deschise”. Ce le-ați transmite cititorilor pentru a-i face curioși în legătură cu acest volum?

Pot spune mai întâi că această carte reprezintă o premieră și, de aceea, cred că apariția ei era necesară, având în vedere că s-au editat multe istorii ale religiilor dar nicio istorie (completă) a ateismului. Ea demonstrează că, încă din Antichitate, au existat destui gânditori care au contestat cu argumente pertinente credințele religioase în vigoare, ceea ce înseamnă că religia nu e nicidecum inerentă ființei umane, cum susțin unii, ci reprezintă de fapt o ideologie sau o paradigmă conceptuală între altele, susținută o vreme prin presiune politică și perpetuată apoi prin forța tradiției, astfel încât a ajuns să creeze iluzia perenității, fără a fi însă în niciun caz infailibilă. Pe de altă parte, ateismul (pe care l-am definit în sens larg ca necredința într-o virtuală transcendență sau într-o putere supranaturală, mai mult sau mai puțin personală) nu reprezintă nicidecum o ideologie malefică, fundamental nocivă pentru umanitate, ci, dimpotrivă, se poate constata urmărindu-i argumentele că binele și fericirea omului au constituit mereu principala ei miză – căci gânditorii care au contestat existența divinității și ideea unei vieți viitoare au făcut-o în principiu pentru a-l elibera pe om de lanțurile care-l împiedicau să-și caute fericirea pe cont propriu, în viața aceasta și nu în alta iluzorie; asta nu înseamnă însă că, dacă Dumnezeu nu există, totul e permis, cum afirmă personajul lui Dostoievski, căci fericirea omului e de fapt sinonimă cu binele moral, cu armonia, toleranța și pacea socială.
În linii mari, această carte se poate spune că reprezintă o istorie a gândirii libere, care o bună bucată de timp, mai precis până în epoca modernă, s-a identificat cu istoria necredinței. Lectura ei, sau mai bine zis a argumentelor antireligioase dezvoltate de atâția gânditori de frunte ai omenirii (între alții, de Pitagora, Epicur, Lucretius, Erasmus, Montaigne, Spinoza, Voltaire, Diderot, Hume, Paine, Schopenhauer, Feuerbach, Marx, Nietzsche, Freud, Russell, Wittgenstein, Dawkins, Harris etc.), mi se pare importantă pentru dezvoltarea spiritului critic, lucru absolut necesar pentru o minte sănătoasă, adică deschisă. Așadar, aș spune că ea se adresează de fapt oricărui om preocupat de problema religiei, respectiv de dilema credință / necredință.

Dintre toate ocupațiile dumneavoastră – profesor, scriitor, cercetător – care este cea mai dificilă și din ce motiv?

Nimic nu pare dificil atâta vreme cât e făcut cu pasiune. Pot spune că am pus pasiune în toate aceste activități și că le-am făcut întotdeauna cu plăcere, indiferent de dificultățile inerente; pe acestea le-am privit mai degrabă ca pe niște provocări necesare și nu ca pe niște piedici de nedorit.

Meseria de căpătâi vă este cea de profesor. Cum sunt studenții de azi față de cei de acum 20 de ani?

Evident că studenții de azi sunt, majoritatea, foarte diferiți de cei de odinioară. Asta pentru că, pe de o parte, modelele sociale și tiparele intelectuale s-au schimbat între timp (trăim acum într-o societate de consum în care orice produs cultural e privit în primul rând ca marfă, iar datorită noilor tehnologii cartea tinde să fie înlocuită complet de dispozitivele electronice, biblioteca de internet etc.), pe de altă parte s-a trecut de câțiva ani buni de la un învățământ de elită la un învățământ de masă, ceea ce înseamnă că universitatea tinde acum tot mai mult să-și piardă menirea de laborator de creație, mulțumindu-se cu rolul mai modest de inițiere intelectuală, fatalmente superficială. Constat că studenții de azi sunt foarte grăbiți în pregătirea lor, nu le mai place să zăbovească în bibliotecă, iar multora nici măcar să citească o carte mai groasă de o sută de pagini, ca să nu mai vorbim de o carte de istorie sau de critică literară. Cultura lor e în general superfluă, mulți nici măcar nu știu ce a scris Homer sau cine a fost Ovidius. Însă, pe de altă parte, acești studenți mi se par mai dezinhibați, mai dezinvolți, așadar mai deschiși la dialog decât cei de acum douăzeci de ani, ceea ce e un fapt pozitiv din punct de vedere intelectual, fără îndoială.

Ce personalități autohtone considerați că v-au influențat și v-au inspirat în munca dumneavoastră?

Am avut mai multe modele: academice, intelectuale, morale. Dintre modelele academice, trebuie să-i pomenesc în primul rând pe profesorii de literatură Constantin Ciopraga, Elvira Sorohan și Ion Pop, pe care i-am cunoscut îndeaproape și care m-au influențat foarte mult nu numai în activitatea didactică, ci și în cea de cercetare prin prestația lor intelectuală de excepție și prin înalta lor ținută morală. Dintre scriitorii autohtoni, i-am luat ca reper intelectual și moral mai întâi pe avangardiștii interbelici Tristan Tzara, Ion Vinea, B. Fundoianu, Geo Bogza, Gherasim Luca și Gellu Naum, prin nonconformismul lor radical și atitudinea critică față de „dispozitivul ideologic de înrădăcinare” oficial, după expresia lui Guy Scarpetta. De fapt, acest spirit avangardist, definit poate cel mai bine de Eugen Ionescu, se poate spune că mi-a inspirat toate scrierile, inclusiv această istorie a ateismului. Dintre scriitorii contemporani, îl admir cel mai mult pe Norman Manea.

Având în vedere că unul dintre domeniile dumneavoastră de competență este istoria literaturii spaniole, vă întreb: ce scriitori de limbă spaniolă v-au impresionat prin originalitate, forța scrierii și subiectele alese?

Cervantes și nemuritorul său personaj Don Quijote cred că ar răspunde oricine. Eu aș spune însă că m-au impresionat poate la fel de mult prin ideile lor, ca și prin forța scriiturii, marii scriitori filosofi Unamuno și Ortega y Gasset, care au reprezentat pentru mine niște repere intelectuale fundamentale. În al doilea rând, m-au fascinat mai cu seamă prin stilul lor absolut original, ca și prin profunzimea ideilor, prozatorii sudamericani Borges, Márquez, Llosa, Cortázar, Carpentier, Fuentes ș. a. Mai sunt apoi poeții spanioli din Siglo de Oro Góngora, Quevedo, Calderón de la Barca, apoi poeții din secolul XX Lorca, Jiménez, Machado, dramaturgul Valle-Inclán cu ale lui „esperpentos”, poetul chilean Pablo Neruda și încă mulți alții.

Cum vă petreceți timpul atunci când nu predați, nu scrieți și nu vă ocupați de muncă, în general? Mergeți la teatru sau la film, poate la un concert?

Merg din când în când la teatru și la concerte, mai puțin la cinema (prefer să vizionez filme acasă), îmi plac excursiile, drumețiile și mare parte a timpului o petrec cu familia. Principalul hobby rămâne însă pentru mine lectura, urmată îndeaproape de muzică, pe care o consider indispensabilă stării de armonie interioară.