Starea mondială actuală ne-a dat peste cap viețile și, cu toate că unele sectoare ale economiei au prosperat, foarte multe au avut de pierdut în această perioadă. Sectorul cultural este unul dintre cele mai afectate, iar editurile, mai ales cele mici, fac eforturi să se reinventeze și să rămână pe linia de plutire. Am discutat cu Carmen Mușat Coman, fondatoarea editurii Cununi de stele, despre perioada de izolare și efectul asupra editurilor mici, despre titlurile pe care a reușit, totuși, să le publice Cununi de stele în acest an și despre viitorul incert.
Cum ai perceput perioada de izolare și cum ai trăit-o din punct de vedere profesional, ca proprietar de editură mică? Dar personal?
Acum, dând timpul în urmă, aș putea spune că m-am dus la fund legându-mi de gât un bolovan plin cu cărți, în timp ce credeam că stau pe buștean, plutind spre salvare. Profesional nu se schimba nimic în raporturile cu ceilalți, fizic, căci ritmul de lucru și locul rămâneau aceleași. Cum eu sunt singură la editură și încerc să le fac cum pot, mai puțin tehnoredactarea, asigurată de prietena din tipografie, Violeta Mihulin, nu ar fi trebuit să se schimbe nimic. Numai că rotițele au rămas înțepenite pe undeva, în mecanismul scoaterii unei cărți. Tipografia lucra, eu ar fi trebuit să lucrez, însă s-au închis librăriile. Și o lege a bogaților spune așa – „Ce e el meu e al meu, ce e al tău e al meu”.
„Unele librării ne-au închis ușa în nas, altele ne-au sprijinit”
Drept urmare, onor marile librării au decis să închidă ușile în nas editurilor. Să nu le mai plătească vânzările, căci au cumpărat dezinfectanți. Situație anunțată cu verzale – DECIZIE SUSPENDARE PLĂȚI. A urmat scandalul, au plătit, nu cred încă că au înțeles că dacă ieși din cerc piere toată lumea. La nivelul meu mic, de editură mică, eu am gândit așa – Dacă nu plătesc tipografia, oamenii aceia vor fi trimiși în șomaj, se va închide tipografia. Așa că puținii bani pe care-i aveam în cont i-am direcționat spre plată parțială a lucrărilor tipografice. Eu, la rândul meu, depindeam de librării. Care s-au închis.
Însă au fost gesturi frumoase, de susținere, de pildă a singurei librării din Băile Herculane – Librăria Sabin Opreanu – și asta din partea unor oameni necunoscuți care au comandat câteva cărți librăriei respective, deși le puteau lua din altă parte mult mai ieftin. Online, da. Căci ne mutaserăm cu toții online. Ne trăiam viața online.
Așa că situația fiind foarte clară – totul e înțepenit –, m-am pomenit cu mult timp la dispoziție, ca un „mare” scriitor fără inspirație. Prima lună am trăit cu toții în euforie – O să fie bine, am împărțit „Înțelepciune gratis” pe facebook la ora 10 în fiecare zi, am făcut o lansare, două, online, lunea la ora 19:00, veselie mare, am vorbit de una singură, la început m-am distrat, apoi m-am înspăimântat.
A doua lună însă mi-am luat calculatorul și m-am dus la mama, la curte, la țară. O lună mi-am cultivat grădina, la propriu, nu precum Candide al lui Voltaire. Am lăsat-o naibii de grădină interioară. Am muncit fără gânduri. Nu mă puteam opri. Am întors casa aceea cu susu-n jos, cu furie, am eliberat-o de lucrurile inutile, am făcut curățenie generală în casă și în curte. Un psiholog ar spune multe despre asta, desigur, dar mai bine să fiu lăsată proastă, ca în finalul filmului „De ce bat clopotele, Mitică”. Tot personal, am constatat că oamenii buni au devenit mai buni iar cei răi s-au făcut mai răi.
S-a mai întâmplat ceva, în timpul șederii mele la țară. Pur și simplu nu mai simțeam nevoia să mă implic în viața socială, nu-mi venea să mai ridic o hârtie de jos de pe trotuar, ca înainte. Probabil că mă lovise așa, ceva, o stare mai nelalocul ei. Dar mi-am revenit, nu știu dacă din fericire sau nu. Cât am fost la țară calculatorul a rămas închis. Cu o lună înainte, în izolarea bucureșteană, culegeam mecanic în bengali o carte a lui Didi – Amita Bhose – „În afara lumii cunoscute”, un jurnal de călătorie în România anilor 60. Efectiv nu mă puteam concentra. Când vedeam înțepenirea lumii de afară îmi fugeau toate ideile, alea puține pe care le am.
„M-am umplut de like-uri, dar nu și de comenzi”
Nu a fost o perioadă ușoară, și totuși anul acesta ai reușit să scoți pe piață câteva titluri noi. Povestește-ne puțin despre ele.
Uneori, în timpul acesta de izolare sau ce o fi fost, îmi mai trecea așa, un gând, că am scos în februarie două cărți noi, că oprisem de la tipar alte două exact când s-a dat ordinul de stare de urgență, deși tipografia ar fi putut să le tipărească. Dar cine să le citească? Mi se părea nedrept ce mi se întâmplă. Când pornisem și eu cu elan într-un an, cu multe cărți, planuri! O carte era, culmea – „Din carnetul unui medic de plasă”, de George Ulieru, cel ce a tradus „Gitanjali” a lui Tagore în românește – în 1924. „Prinos de cântece”, am publicat cartea anul trecut. Ei, bine, ca o ironie, însemnările lui Ulieru de acum 100 de ani, despre sistemul sanitar, politică, veneau mănușă situației pandemice.
A doua carte din februarie era „Antologia sanscrită” a lui Coșbuc, traducere din germană. Au rămas prin depozitele librăriilor și la mine pe hol. Cum am ieșit din pandemie am și tipărit cele două titluri pe care le oprisem de la rotativă – „Jurnalul pisicii mele” și „Fericirea e averea vieții” – cele mai frumoase gânduri ale lui Tagore despre iubire și fericire – cu ilustrații sensibile ale unei alte prietene, și ea studentă a lui Didi – Adriana Crăciunescu, plus o reeditare a „Scrisorilor rupte”, tot Tagore, traducerile fiind realizate de Didi, din bengali. A fost așa o euforie că nici nu am observat că m-am umplut doar de like-uri și nu de comenzi.
Ai adus de curând din tipografie o nouă ediție a „Proverbelor și cugetărilor bengaleze”. De ce crezi că s-a vândut așa de bine prima ediție? Îți amintești de anumite persoane care au cumpărat cartea, ce ți-au transmis?
E bine zis „adus”. Că atâta am făcut cu ele. Am adus chiar două titluri, deci am tipărit 7 titluri în 5 luni, eu care am avut perioade când nu am reușit să tipăresc decât două titluri pe an, pentru că nu aveam bani. Nici acum nu am, cu atât mai mult acum, dar sunt „pe caiet” undeva, fac haz de necaz. Sunt datoare vândută, mă vor păsui cât mă vor păsui, până acum am cam strâns cam tot ce mai aveam de luat de prin vânzări și i-am dat mai departe, dar cred că destul de repede oamenii se vor opri din a mai citi. Adică eu am impresia că va fi așa o perioadă grea, urâtă, la nivel de relații, societate, încât trebuie să fii foarte determinat ca să-ți lași mintea limpede pentru lectură.
„Gesturile de susținere din partea cititorilor te ajută să nu te sufoci”
Cu cât va deveni cartea un produs din ce în ce mai ieftin – aproape de prețul tiparului –, am văzut oferte înspăimântătoare, sinucigașe, și eu am avut, cu atât oamenii nu vor mai avea starea, tihna necesară citirii ei. Poate de-asta m-am și înverșunat să tot tipăresc, ca sinucigașa, cumva ca să-mi creez iluzia că viața merge înainte. Da, viața merge înainte dar când te împiedici de teancurile de cărți îți dai seama că e posibil să cadă peste tine și să te sufoci.
Revenind la „Proverbele bengaleze”, ele, săracele, timp de 11 ani au tot încercat să se vândă în 1000 de exemplare, deci nu aș putea spune că s-a vândut bine prima ediție – care a fost și prima carte publicată de Didi în România, în 1975, și prima carte a Cununilor de stele.
Și poate că nu le-aș fi reeditat dacă nu aș fi avut de un an o hârtie de 100 de lei donată de o prietenă – cunoscută la stand, la un târg de carte – cu vorbele: „Să o folosești la o nouă carte”. Ceea ce am și făcut, și ceea ce am făcut și cu alți cam 1500 de lei pe care donatori mai vechi și mai noi i-au scos din buzunar, pentru a susține parte din tiparul cărții. Printre aceștia ești și tu, spunându-mi, delicat, că de fapt e o investiție. 19 oameni au donat din puținul lor – oameni cu familie, cu membri șomeri, cu rate, cu probleme financiare. Și aș vrea să se știe că aceste gesturi ale voastre contează foarte mult pentru mine și că vă mulțumesc. Sunt gesturi de susținere – „Uite, nu ești singură pe drum”. Sunt gesturi care te scot din mormanele de cărți nevândute sub care tinzi să te sufoci. Dincolo de susținerea materială e și susținerea morală a unor oameni pe care, poate, i-am întâlnit doar o dată.
Dacă îmi amintesc de persoane care au cumpărat cartea? Îmi amintesc că multe persoane au reacționat la proverbele trase din coșulețul cu „Înțelepciune gratis” și au cumpărat cartea tocmai pentru că le-a plăcut proverbul acela pe care l-au citit pe bucata de hârtie. Clar îmi e în minte gestul unei doamne care s-a oprit la stand, a luat un proverb, l-a citit, a plecat, apoi după vreo 10 metri s-a întors ca o vijelie și mi-a zis „Nu știu ce le faceți de se potrivesc așa ” și a cumpărat două, aproape le-a înșfăcat. Tare mult aș vrea să știu ce să le fac acum, ca să se vândă.
A doua carte este reeditarea „Provebelor și cugetărilor indiene”, culese și traduse, normal, tot de Didi. Zic normal pentru că editura, cum se știe, cine o mai ști, am făcut-o pentru a publica opera celei a trăit românește din dragoste pentru cultura română, Amita Bhose. Didi – sora noastră mai mare.
În contexul actual de limitare a interacțiunilor umane și de reglementare strictă a evenimentelor cu public, plănuiești vreo lansare de carte sau alt gen de întâlnire cu cititorii?
De plănuit plănuiesc, dar acum a venit vara și oamenii pleacă în vacanță, librăriile mici, cele ce sunt alături de mine, nu au spațiu, poate în grădina Muzeului Național al Literaturii Române sau la vreo cafenea, dar când vezi oamenii cu măști pe față, chinuiți de ele, parcă-ți piere cheful, m-aș simți și caraghioasă. Așa că nu știu ce o să fie, cum o să fie. Dar dor clar îmi e. Nu de târgurile mari de carte, afaceri peste afaceri. Ci de viața dinainte de februarie.
Ce titluri te gândești să mai editezi în această a doua jumătate a anului?
O, de gândit mă gândesc, am deja trei cărți aproape gata, una dintre ele este traducerea în bengali a „Jocului de-a vacanța”, ediție bilingvă, a fost și radiodifuzată la Calcutta în anii 70, traducerea fiind realizată de Didi. Dar nu știu de o să le mai pot susține tiparul, financiar. Întâi va trebui să le achit pe cele scoase până acum. Iar la cum nu se mișcă deloc teancurile de cărți de pe hol, cred că anul acesta, al entuziasmului sau al lipsei de logică, mai degrabă, al gesturilor absolut sinucigașe, fără cel mai mic calcul financiar, nu cred că va fi posibil. Nici nu știu de o să o mai scot la capăt.
Vezi, entuziasmul meu s-a topit în pachetele cu cărți de pe hol. Uneori, ca să mă consolez, îmi spun că e bine măcar că nu am vreo „afacere” cu mâncare. Adică am noroc că nu mi se strică „produsele”. Ca românul, văd partea plină a paharului. Cât oi mai vedea, de după cărți. De-asta ziceam că mi-am pus un bolovan cu cărți la gât și mă duc la fund în timp ce cred că plutesc pe buștean spre mal. Am pornit la drum in februarie 2009, după criză, am supraviețuit mai mult cu dragostea semenilor în acești 11 ani însă cât poți s-o duci așa, cu entuziasmul, când nu mai ai aer? Nu credeam că voi spune vreodată, precum Didi, cu amărăciune: „Viitorul meu s-a pierdut în trecut”.
Oferta actuală a Editurii Cununi de stele
Un set de 14 cărți comandate, la alegere, de pe site-ul Cununi de stele, costă 100 de lei plus taxe poștale. Fiecare set e însoțit de o trăistuță din bumbac cu Înțelepciune gratis.
Comenzile se trimit pe e-mail comancarmen@gmail.com sau office@edituracununidestele.ro cu numele, prenumele, adresa, cele 14 titluri dorite (cele 3 volume ale Manualului de limba sanscrită sunt considerate 3 titluri). De comun acord se va stabili modalitatea de trimitere a cărților. Titlurile „Amintiri”, „Amintiri despre Eminescu” și „Dragostea încurcă, dragostea descurcă” sunt epuizate.
