Alexandra Velniciuc este actriță și doctor în artele spectacolului, dar a colaborat de-a lungul timpului și cu radioul și televiziunea, fiind cunoscută publicului mai ales de la „Duminica în familie” și „Atenție, se cântă!”. În cele ce urmează, am discutat cu Alexandra despre spectacolul de teatru „Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!”, în care va juca pe 19 septembrie la Teatrul Elisabeta, dar și despre cum a parcurs acest an tulbure.
Alexandra, cum a fost această primă jumătate de an pentru tine, din punct de vedere profesional și personal, având în vedere vremurile ciudate pe care le trăim?
Până să înceapă toată această perioadă ciudată, primele luni ale anului păreau a fi excepționale din punct de vedere profesional, cu spectacole, proiecte noi și extrem de puțin timp rămas liber. Dar… a venit momentul să ne oprim un pic și să ne reevaluăm nevoile reale, valorile, viața, prieteniile. Deși am trecut, ca fiecare, prin diverse stări și trăiri, pot spune că mi-a prins foarte bine această perioadă. M-am descoperit un om echilibrat, pe care lipsa activității în afara casei nu l-a deranjat, decât în măsura în care mi-a fost dor să joc și să simt energia binecuvântată a publicului.
În rest, mi-a fost bine cu mine, cu ai mei, am depășit o perioadă grea în care am pierdut-o pe bunica paternă, cea în jurul căreia mi-am structurat toată existența. Dar a fost bine că i-am putut fi alături integral în aceste luni în care a avut nevoie de mine. Una peste alta, încerc să valorific pozitiv tot ce am trăit în acest răstimp și să îmi adun forțele pentru ce va urma.
Pe 19 septembrie, iubitorii de teatru te vor vedea în comedia „Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!”, produsă de Teatrul Elisabeta. Cum ai caracteriza acest spectacol pentru ca persoanele care nu l-au văzut să fie tentate să vină la teatru?
Pot spune doar atât: dacă au fost la celelalte producții ale Teatrului Elisabeta, sigur nu vor fi dezamăgiți. Întotdeauna aprecierea unui spectacol cade sub incidența subiectivismului. Mie mi se pare că situația comică din „Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!” este chiar mai ofertantă decât cea din „Boeing Boeing”, spectacolul-tanc al Teatrului nostru. Pentru cei care nu au încă încredere să intre într-un spațiu închis, le spun că toți avem temeri și am luat toate măsurile de protecție care țin de noi, dar, cel mai important ca să fim sănătoși fizic este să ne hrănim sufletul și cu lucruri pozitive, nu numai cu știri înspăimântătoare. Așa că o porție sănătoasă de ras alungă gândurile negre și îndepărtează posibilitatea de a face o psihoză generalizată despre acest virus, cu care trebuie să învățăm să trăim. Mergând ȘI la teatru. Noi vom fi acolo, iar eu mă voi uita după fiecare dintre voi!
Ce ne poți spune despre Jacqueline, personajul interpretat de ține, ce fel de om este, ce îți place și ce nu-ți place la ea?
Există personaje fără de care piesa nu ar putea avansa în subiect. Jacqueline este un personaj esențial în desfășurarea situației comice, iar ca actor mi-am asumat rolul de „cetățean încasator” în cadrul piesei. Adică eu centrez, pentru ca ceilalți să dea cu capul. Îmi place. Îmi place orice e provocator. Nu poți să nu iubești un rol pe care l-ai creat și să nu îl aperi cu toată ființa; chiar dacă uneori, ca actor, nu ești împăcat din punct de vedere moral cu acțiunile personajului, tot îl iubești, că devine parte din tine.
Pe ce criterii accepți un rol? Cauți ceva anume la personajul respectiv sau la piesă, ca întreg?
Dacă nu e la „impuse”, adică atunci când ești angajat la un teatru, unde trebuie să joci ce ți se cere, accept rolurile pe criteriul „dragoste la prima lectură”. Am fost o actriță cu noroc până acum, pentru că nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să mi se ofere un rol, indiferent la ce teatru, care să nu mă inspire. Caut să îmi placă piesa, personajul și mai ales anturajul. Dacă nu e un colectiv în cadrul căruia să te simți bine, e greu să fii creativ. Iarăși am avut noroc până acum!
Care este rutina ta într-o zi de spectacol, de când te trezești și până urci pe scenă?
Până pe după amiază, sunt un om ca oricare altul, dar întotdeauna pe parcursul zilei îmi trec tot textul în minte, iar cu cel puțin două ore înainte de spectacol vin la teatru, nu neapărat ca să fac ceva, ci pentru că am nevoie să mă deconectez de la tumultul vieții cotidiene și să mă adun pentru spectacol. Fac asta mereu, e un fel de igienă de care am nevoie înainte să mă urc pe scenă, iar în rarele momente când sunt forțată de împrejurări să intru dintr-una în alta, fără acest „timp pentru mine”, sufăr. Mi-e greu să mă „înșurubez” în actul artistic, când vin alergând că nu am găsit loc de parcare, și atunci, evit asemenea situații. Și întotdeauna după spectacol, înainte să adorm, îl reparcurg în minte, moment cu moment, ce a fost bine, ce nu a funcționat, ce am greșit, ce am punctat etc…
Ai emoții înainte de spectacole sau ele dispar odată cu trecerea anilor și cu experiența de scenă care se adună?
Dacă n-aș mai avea emoții, aș înceta să mai fiu artist. Sigur, sunt emoții constructive, pe care cu timpul am învățat să le stăpânesc, dar înainte de orice apariție pe scenă, fie că e spectacol, prezentare de eveniment sau festival, îmi bubuie inima de emoții. Îmi place asta și nu încerc să mi le reprim. Emoțiile fac parte integrantă din viața unui artist și așa trebuie să rămână!
De-a lungul timpului, ai avut anumite modele în viața profesională pe care le-ai admirat și de la care ai considerat că ai ce să înveți pentru a evolua?
Categoric da. Fac parte dintr-o generație care își respectă înaintașii. Fără repere solide și respect pentru ce „a fost” nu poți avansa către ce „va fi”. Am furat câte ceva și continui să o fac, chiar și involuntar, de la orice actor pe care îl văd jucând. Nu am imitat, însă, niciodată, pe nimeni. Consider că fiecare actor are personalitatea lui, pe care trebuie să și-o modeleze în funcție de ce ii dictează sufletul.
Ești actriță de teatru și de film, ai moderat emisiuni de televiziune, ai colaborat și cu radioul… mai este ceva ce ți-ai dori să faci din punct de vedere profesional, dar încă nu s-a întâmplat?
Consider că până la vârsta asta am avut șansa să fac foarte multe, și nu lipsite de ecouri, și pentru asta ridic în primul rând privirea în sus. Și MULȚUMESC. Totuși, mi-aș dori să revin la unele lucruri. Mi-e foarte dor să fac din nou televiziune în mod constant, așa cum am făcut timp de 15 ani, săptămânal. Am nostalgia emisiunilor culturale și de limba italiană pe care le făceam la radio, și mai sunt momente pe care mi-ar face mare plăcere să le retrăiesc, așa cum nu spun NU oricărei provocări viitoare. Doamne Ajută!
Ce planuri mai ai până la finalul acestui an?
Planuri ar mai fi, să vedem și cât de realizabile în condițiile actuale, dar să vorbim deocamdată de lucruri concrete. Spectacolele în care joc sunt cea mai mare bucurie a mea și, ca să mă puteți cunoaște și înțelege pe deplin, vă invit la toate producțiile Teatrului Elisabeta, casa mea de suflet, unde vă oferim tot ce avem noi mai bun și mai frumos.
