„Dragă Zari” – Zarghuna Kargar

În colecția de istorie a Editurii Corint a intrat și volumul „Dragă Zari”, de Zarghuna Kargar, o colecție de povești adevărate și tulburătoare ale unor femei obișnuite din Afganistan.

dragă Zari

Am știut, doar având aceste detalii de pe copertă, că „Dragă Zari” nu va fi o carte ușor de parcurs. Pentru că am mai citit despre fetele și femeile din Afganistan și știam că viețile lor sunt departe de a fi normale, așa cum vedem noi normalul. Iar lectura volumului de față mi-a confirmat că, în Afganistan, femeia este doar un sinonim pentru suferință. Nu o persoană cu drepturi și libertăți, nu un om care poate alege, nu un individ care are dreptul la sentimente.

Nu știu cum percepi acest volum dacă ești bărbat, însă dacă ești femeie ți se rupe sufletul în două. Citești și te gândești cât noroc ai avut că te-ai născut în altă parte a lumii. O lume în care ai putut să mergi la școală în copilărie, în care ai avut voie să relaționezi cu cine ai dorit, în care, ca adultă, ai șansa de a trăi cum dorești și de a fi cine vrei să fii. Și îți mai dorești ca femeile ale căror povești le afli din „Dragă Zari” să nu fie reale, să fie doar rodul imaginației cuiva. Însă știi că sunt autentice, tragedia lor este autentică, și strigătul lor de durere ajunge până în adâncul ființei tale.

„Dragă Zari”, povești nespuse și tulburătoare ale femeilor afgane

Zarghuna Kargar este o jurnalistă afgană care trăiește în Londra, iar cartea ei are la bază povești ale femeile afgane difuzate la BBC, unde Zari realiza emisiunea „Ora femeii afgane”. Emisiunea se transmitea în Afganistan și, pe lângă poveștile femeilor, aducea diverși specialiști care încercau să ofere îndrumări femeilor afgane în diverse aspecte ale vieții lor.

Fugită din Afganistan în tinerețe, cu familia, în timpul războiului civil din 1992-1996, autoarea își mărturisește printre picături propria poveste: destul de norocoasă încât să primească o educație și să își poată asigura ulterior traiul prin muncă; suficient de închistată în tradiții pentru a accepta căsătoria cu un bărbat necunoscut impus de familie; infinit de curajoasă încât să renunțe în cele din urmă la mariajul trist, atrăgându-și insultele și bârfele tuturor neamurilor.

Povestea autoarei se împletește cu cele ale femeilor intervievate pentru emisiunea ei. Și dacă nu știi nimic despre viața oamenilor din Afganistan, cartea te ajută să-ți faci o idee cât se poate de clară. Bărbații sunt cei care, în copilărie, sunt trimiși la școală, răsfățați, îngrijiți, iar la maturitate își pot alege o soție sau mai multe, muncesc, au drepturi și libertăți.

În ceea ce privește femeile, în linii mari, încă din copilărie sunt tratate ca niște sclave sau ca niște obiecte: primesc îngrijiri minime de la părinți, nu au voie să meargă la școală, pot fi vândute de tați altor familii sau pot fi oferite pe post de sclave în caz de conflicte între familii. Nu au voie să-și aleagă soți, dimpotrivă, familia face această alegere, nu au voie să privească bărbați pe stradă, iar dacă se bănuiește că le place un bărbat, pot fi inclusiv ucise de tații sau de frații lor.

Nu au dreptul la proprietate, depinzând în totalitate de bărbații din viețile lor. După căsătorie, trebuie să aibă grijă de toată familia soțului și să nască mulți băieți. Dacă rămân văduve, tot ele sunt blamate și aruncate dintr-un loc în altul, obligate să se descurce singure – deși familiile nu vor să le ajute, iar dacă vor să își caute de lucru, sunt arătate cu degetul pentru că ies din casă pentru a lucra. Privind dintr-o democrație, viața femeilor afgane este un lung șir de absurdități, de abuzuri și de tragedii.

Unele dintre aceste femei au un oarecare noroc. Se nasc în familii în care tații le permit să meargă la școală, să se educe și să lucreze, însă asta nu le scutește, de exemplu, de la a se conforma tradițiilor afgane de a se căsători cu cineva ales de părinți, de a avea copii (dacă se poate, doar băieți) și de a se supune soțului și familiei acestuia. În unele situații în care în familie nu prea există bărbați sau băieți, una dintre fete este îmbrăcată ca un băiat, i se dă un nume masculin și este trimisă la muncă pentru a se îngriji de restul familiei ca un bărbat adevărat. În acest caz, persoana este respectată și apreciată în comunitate.

12 povești veritabile din viața femeilor afgane

Poveștile adunate în „Dragă Zari” arată realitatea cruntă cu care se confruntă aceste femei. Sunt 12 povești pe care le citești ba cu furie, ba cu groază, ba cu lacrimi în ochi.

Sharifa este o fată de vârstă școlară dintr-o familie în care mama a născut doar fete și toată lumea o blamează. Tatăl vrea să își mai ia o soție, care să-i nască un fiu, și o dă pe Sharifa la schimb familiei din care își ia soția. Fata este nevoită să se mărite cu un bărbat în vârstă văduv și să aibă grijă de copiii lui, deși ea însăși este un copil.

Nasreen este o fată care stă de vorbă pe furiș cu băiatul din vecini, se îndrăgostește de el și el de ea. Părinții băiatului o cer de soție de la tată, însă când acesta află că tinerii deja se cunoșteau, o bate pe Nasreen și îi promite că va regreta faptul că și-a permis să aibă sentimente pentru cineva. Îi aranjează o căsătorie cu un bărbat mult mai bătrân față de ea, dependent de droguri și o vinde acestuia.

Astfel a început căsătoria mea și am trăit ca o slujnică, gătind pentru bărbatul acela, mâncând resturile și chiar pregătindu-i hașișul. Uneori, mă bătea ca pe un animal dacă îi preparam prea încet ceaiul sau drogurile. Îmi doream să moară. Iar acum sunt o femeie bătrână, cu o viață goală, lipsită de sens…

Shereenjan, al cărui tată a ucis un bărbat, a fost dată la vârsta de 9 ani să fie sclava familiei victimei. A fost ținută ani la rând în grajd, înfometată, bătută și pusă la cele mai grele munci. La 12 ani a fost căsătorită forțat cu unul dintre fiii acelei familii, dar nu i s-a permis să vină în casă, ci locuia tot în șopron, întâlnindu-și soțul doar când acesta voia să o abuzeze sexual în diverse moduri.

Samira este o fată de 11 ani care nu înțelege de ce fratele ei are dreptul să meargă la școală, iar ea trebuie să stea toată ziua închisă în casă și să țeasă covoare cu mama ei. În praf și căldură, cu mâncare puțină, fără la a avea dreptul să se joace cu fete de vârsta ei. Și cu certitudinea ca trebuie să facă asta zilnic, până se va mărita și va intra într-o altă familie unde nu se știe ce o va mai aștepta.

Ilaha este o fată de 17 ani care, la fel ca toate fetele afgane care se mărită, nu știe nimic despre noaptea nunții. I se dă o batistă albă pentru a o pune pe pat, dar nu i se spune că ulterior va trebui să o arate pătată cu sânge familiei soțului pentru a dovedi că a fost virgină. Deși sângerează puțin, se șterge cu hârtie igienică, pe care o aruncă în toaletă, deci nu poate prezenta batista când i se cere. Ulterior, de-a lungul anilor, familia soțului o numește o femeie ușoară și o insultă cu fiecare ocazie.

Mulți ani după aceea, soacra mea a continuat să spună că familia ei cumpărase o mireasă care nu fusese virgină. Îmi spunea că sunt o mincinoasă. Am intrat într-o depresie profundă, auzind aceste acuzații din nou și din nou. Am încercat să mă sinucid de două ori, dar nu am reușit.

Anesa este dată de familie în căsătorie unui bărbat despre care află abia mai târziu că este homosexual. Părinții îl forțaseră să se însoare pentru ca lumea să nu afle de orientarea lui, deoarece ar fi fost ucis. Viața Anesei devine un calvar când soțul își aduce iubitul să locuiască împreună cu ei și toți banii merg spre acesta, în timp ce Anesa și copiii sunt lăsați nemâncați și fără haine. Ea nu-l poate părăsi, pentru că nu îi dau voie nici părinții, și nici socrii, deoarece divorțul este o rușine maximă.

Știu că eu și copiii suntem sclavi într-o relație ilicită, iar fericirea noastră este sacrificată de dragul tradițiilor.

Wazma este căsătorită cu un bărbat bun, cu care are o fetiță, lucrează amândoi și par să aibă o relație cum rar se leagă în lumea afgană. Însă când Wazma este prinsă într-o explozie și își pierde un picior, soțul o părăsește și ia și fetița, căci femeile nu au dreptul să-și păstreze copiii dacă bărbații le părăsesc. Pentru că propria familie este deranjată ca Wazma să trăiască pe capul lor, ea se duce la un centru pentru persoane cu handicap.

Janpary este o văduvă care își crește singură copiii. Se angajează ca menajeră la o familie bogată, dar propria familia răspândește bârfa că de fapt cerșește sau că umblă cu diverși bărbați pentru bani. Fratele ei, căruia i-au rămas toate proprietățile familiei, refuză să o ajute, ba chiar o agresează și o amenință când Janpary îndrăznește să ceară o parte infimă din moștenirea ei. Când merge la poliție să ceară dreptate, este ridiculizată și somată să nu mai vină altă dată.

Fratele ei a bătut-o până a obosit. Fața, mâinile, spatele și picioarele îi erau umflate și pline de tăieturi și vânătăi. Când a plecat, fratele ei a avertizat-o să nu spună nimic nimănui, altfel data viitoare o omoară.

Layla se căsătorește de trei ori și fiecare soț moare. Toată lumea o acuză că este blestemată și că bărbații au murit din cauza ei, iar copiii ei rămân la familiile soților, fără a i se permite să-i revadă vreodată.

Mahgul are o căsnicie fericită, dar când soțul moare, rămâne singură cu copiii și distrusă sufletește. Familia ei o susține o vreme, până când refuză să o mai ajute, așa că femeia începe o afacere cu zmeie. Copiii ei nu mai au copilărie, pentru că muncesc cu toții la fabricarea zmeielor care le aduc banii necesari pentru a supraviețui.

Când tatăl a murit și fratele a plecat la muncă în altă zonă, Bakhtavara a devenit bărbat în familie, respectând promisiunea făcută tatălui de a avea grijă de restul femeilor și copiilor. Ea se îmbracă și se poartă ca un bărbat, muncește la câmp cot la cot cu ei, i se cere sfatul în probleme de judecată, este respectată și apreciată de familie și comunitate. În sufletul ei, însă, își dorește să își poată arăta adevărata natură, să aibă un soț și copii și să poată trăi ca o femeie.

Guthama face parte dintre afganii nomazi, care cresc animale, stau în corturi și se mută prin țară. Are grijă de tatăl ei care nu face nimic toată ziua și de gospodărie, dar mulți bărbați o doresc pentru că este foarte frumoasă. Când tatăl ei vrea să o mărite cu un astfel de bărbat, Guthama refuză și face un gest rar întâlnit: îl cere de soț în public pe bărbatul cu care avea o relație platonică.

Dacă ați avut răbdare până aici, vă îndemn, mai ales pe voi, concetățenele mele, să citiți volumul „Dragă Zari”. Și să fiți recunoascătoare că viețile voastre, așa imperfecte cum poate le considerați, sunt ceva la care femeile din Afganistanul zugrăvit de Zarghuna Kargar nici nu îndrăznesc să spere. După care să le dați cartea spre lectură și bărbaților din viețile voastre.

Share