Știți cum e când citești o carte atât de impresionantă încât parcă nu-ți ajung cuvintele să povestești despre ea la modul cel mai potrivit? Așa simt eu despre „Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot” de Marianne Cronin, un roman despre prietenie, alegeri curajoase și entuziasmul pentru o viață trăită la maximum până în ultima clipă.
Cu câteva luni în urmă, pentru că îmi atrăsese privirile o ofertă, am cumpărat mai multe cărți de la Editura Litera. După ce mi-am pus în coșul virtual ce aveam nevoie, mi-a sărit în ochi acest titlu, „Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot”, scris cu un font care amintește de scrisul de mână. De fapt, întreaga copertă mi-a atras atenția, mi s-a părut că are un aer prietenos, nostalgic și care parcă te forța să deschizi cartea și să afli mai multe.
După ce am citit și scurta descriere a romanului, l-am pus în coș cu gândul specific să i-l fac cadou unei prietene și notându-mi în minte că, la un moment dat, îl voi cumpăra și pentru mine. Exact așa am procedat, în ambele privințe.
Acum, că am citit „Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot”, nu regret că am cumpărat cartea și pentru mine, pentru că m-a îmbogățit sufletește. Este una dintre acele scrieri care au o viață a lor. Care nu sunt doar niște povești concepute chinuit pe colțul biroului, pe care le simți artificiale, scrise la normă. Marianne Cronin a știut ce face când a muncit la acest roman. A creat o poveste cu substanță, pe care o trăiești odată cu personajele, pe care le admiri sau de care îți pare rău sau de care nu vrei să te desparți, deși nu ai încotro.
„Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot”, două vieți conectate într-o cameră cu picturi
Lenni este o adolescentă isteață și curioasă de 17 ani care n-a apucat să trăiască, nu cu adevărat, și care își petrece zilele într-un salon de spital, deoarece are o boală în stadiu terminal. Când spune „terminal”, ea se gândește la aeroport. Dar știe că pentru acea călătorie pentru care se pregătește are nevoie doar de un bilet dus.
Margot este o doamnă venerabilă de 83 de ani, care și ea se pregătește să tragă cortina la același spital. Însă ea are în spate o viață tumultuoasă, plină de aventuri care au făcut-o fericită, nefericită, îndrăzneață, înțeleaptă, o viață cu iluzii spulberate și cu recompense remarcabile.
Când cele două se cunosc pe holurile spitalului și apoi se împrietenesc la cursul de artă care are loc într-un salon aranjat special pentru bolnavi, își dau seama că, împreună, au o sută de ani. Pentru a-și sărbători vârsta fabuloasă, încep să își picteze viețile (fiecare an este reprezentat într-o pictură care conține o anumită amintire), în încercarea de a ajunge astfel la 100 de picturi. 100 de ani. 100 de momente din trecut fixate pe 100 de coli. Dar lururile nu merg întotdeauna conform planurilor.
Vor reuși cele două să-și termine proiectul? Există miracole sau viața merge și se încheie fără acordul nimănui? Va însemna ceva efortul lor pentru posteritate?
De ce mi-a plăcut romanul scris de Marianne Cronin?
Pentru că este atât de firesc și de frumos scris încât te face să simți, să gândești și poate chiar să devii un pic mai curajos și mai înțelept. 🙂
V-am lăsat impresia că e o carte atât de tristă încât n-are rost să o citiți, pentru că o să vă strice dispoziția? Vă promit că nu este deloc așa. Deși poate părea sumbră din descrierea subiectului, tonul textului este unul cald, luminos, chiar reconfortant și plin de speranță. O să vă amuzați în mod special cu Lenni și cu discuțiile ei oneste și total lipsite de religiozitate cu preotul de la spital.
O să vedeți că personajele principale nu își plâng nicidecum de milă. Nu așteaptă apatice nici finalul unei vieți scurte și marcate de necazuri (cum a fost a lui Lenni), nici al unei vieți pline și clocotitoare (cum a fost a lui Margot), ci caută să trăiască la modul cel mai realist, să fie vii, să simtă, să afle, să facă, să înțeleagă. Sunt două femei ca două lecții de viață, din care să tragem învățăminte.
Cele mai multe pagini sunt prietenoase, senine, se citesc cu un zâmbet pe buze. N-am să vă ascund că sunt și vreo două-trei care se citesc cu lacrimile curgând râuri, pentru că n-ai ce să faci să le oprești. Până la urmă, nimic nu e doar alb sau negru, nici în cărți, nici în viață.
Vă recomand cu drag „Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot” de Marianne Cronin pentru că este este, exact cum scrie pe coperta 1, despre „o prietenie extraordinară, o viață de povești împărtășite”. Este o carte care rămâne cu tine. Romanul se găsește pe site-ul editurii Litera și, dacă urmăriți promoțiile, îl puteți prinde la preț redus. Au fost cumpărate și drepturile de ecranizare, deci poate că în curând vom vedea povestea transpusă și în film. 🙂
