„Belfast”, o super producție în cursa pentru premiile Oscar

Dacă vă e dor de un film bine realizat, sensibil și cu actori minunați, „Belfast” este ceea ce vă trebuie. Filmul are și șapte nominalizări la premiile Oscar – și le merită din plin!

Belfast

Am fost mereu fană împătimită a premiilor Oscar. Încă din perioada liceului stăteam trează în noaptea ceremoniei și cu sufletul la gură să aflu ce filme și actori își primesc răsplata pentru merite deosebite.

Sigur că, pe măsură ce am crescut, am înțeles că uneori premiile astea pot să nu reflecte „realitatea din teren”, că filmele premiate pot să nu fie chiar cele mai bune dintre cele mai bune – mai ales că senzația acută din ultimii ani este că tot mai greu găsești un film care chiar să te impresioneze, dacă ești cinefil hardcore – sau că pot exista unele interese mai presus de artă în acordarea Oscarurilor. Dar nimic nu mă împiedică să fiu în continuare atentă la ce se întâmplă pe acest front. 🙂

Filmul „Belfast”, printre cele mai adecvate nominalizări la premiile Oscar

Anul acesta m-am uitat lung la lista de nominalizări pentru categoria Cel mai bun film. Nu înțeleg de ce e nevoie să nominalizezi 10 filme dintre care măcar două-trei n-ar avea ce să caute acolo, pentru că nu vin cu nimic spectaculos. Mai demult, când erau nominalizate doar 5 filme, îți venea să le premiezi pe toate, erau de la foarte bune în sus. Ca să mă fac înțeleasă, iată lista de nominalizate la premiile Oscar 2022, categoria Cel mai bun film:

BELFAST
CODA
DON’T LOOK UP
DRIVE MY CAR
DUNE
KING RICHARD
LICORICE PIZZA
NIGHTMARE ALLEY
THE POWER OF THE DOG
WEST SIDE STORY

„Nightmare Alley”? Ok, frumos din punct de vedere vizual, de acord cu nominalizările pentru scenografie și costume. Dar pentru Cel mai bun film? Exclus. „The Power of the Dog”? Multă lume n-o să treacă de primele 15 minute pentru că o să moară de plictiseală. Dacă ai răbdare, până la urmă s-ar putea să merite văzut, dar, vorba cuiva: păi dacă e mai interesant sfârșitul, mai bine ar fi început cu ăsta. 😂 Oricum, dacă n-ai citit și cartea, „În ghearele câinilor”, s-ar putea să nu înțelegi tot ce se întâmplă în film. Știți cum e cu ecranizările, multe nu reușesc să se ridice la înălțimea cărților.

La acest moment, după ce am văzut 5 dintre cele 10 nominalizate, „Belfast” mi se pare cel mai adecvat să se afle pe această listă, pe lângă „Don’t look up” și „Dune”. „Don’t look up” mi se pare special prin faptul că face o radiografie onestă a societății, aproape la modul documentar, iar „Dune” pentru că în sfârșit romanul lui Herbert are parte de o ecranizare „ca la carte”. Atenție, filmul este doar prima parte dintr-o serie, așa că nu vă grăbiți cu judecăți precum „dar de ce s-a terminat așa?”. Pentru că nu s-a terminat. 🙂

Cât despre „Belfast”, Kenneth Branagh, care semnează și regia și scenariul, ia un episod dramatic din istoria Irlandei de Nord (conflictul religios dintre catolici și protestanți care a degenerat în revoltele din 1969) și face din el pretextul pentru un act artistic atât de frumos că ți se topește inima. Filmul are și un scenariu deștept, și o poveste înduioșătoare, și umor, și actori care se pliază foarte bine pe poveste (atât adulții, cât și piciul, care este adorabil) și o coloană sonoră care te atinge până la nivel celular.

Nu știu câte Oscaruri va lua dintre cele șapte la care este nominalizat, dar filmul ca atare mi se pare un concurent redutabil pentru restul la categoria Cel mai bun film, iar Kenneth Branagh la fel la categoria Cel mai bun regizor.

„Belfast”, o declarație de dragoste a lui Kenneth Branagh pentru orașul cu același nume

Aș zice că filmul este, fundamental, o declarație de dragoste a regizorului pentru orașul natal și istoria sa efervescentă. Un omagiu „pentru cei care au rămas, pentru cei care au plecat și pentru toți cei care s-au pierdut”. Citind descrierea de pe imdb.com – „Un băiat și familia sa din clasa muncitoare a Belfastului experimentează tumultuosul final al anilor ’60” –, inclusiv categorisirea filmului ca „biografic, dramă, istoric”, m-am temut să nu fie de un tragism care o să-mi dea o stare de angoasă, că nu simțeam nevoia să mă uit la așa ceva.

Dar nu. Deși te face să percepi și tragismul evenimentelor istorice și chiar într-una dintre scenele de după generic îți sare inima (este și exemplar filmată, ce-i drept), pelicula în ansamblu este construită cumva la modul luminos și optimist. Te uiți la viața băiatului, a familiei, a comunității, a orașului, trăiești deodată cu ei și îți amintești că, oriunde ai pleca, e important să nu uiți de unde vii.

Chiar dacă n-ai trecut prin așa evenimente istorice care să te marcheze, cum ar fi să faci parte forțat dintr-un conflict religios în care nu vrei să te amesteci, poți să rezonezi cu personajele, cu ce simt, ce își doresc, ce îndoieli au sau ce întrebări îi macină.

În plus, nu de puține ori te pomenești zâmbind în fața amintirilor: poate că și tu ai avut un bunic înțelept și plin de viață, precum Buddy, personajul central și poate, la fel ca el, ai fost îndrăgostit de colega de clasă care era mereu pe locul întâi la școală (și pe care nu știai cum s-o abordezi) – ori poate ai fost chiar tu colega. 🙂 Sau, cine știe, și părinții tăi semănau cu cei ai lui Buddy, care luptau cu greutățile financiare sau cu alt gen de amenințări, dar rămâneau integri și nu uitau ce îi leagă.

Sau, de ce nu, și tu te simți legat de orașul natal și de comunitatea în care ai crescut și în care te-ai format și recunoști în film atmosfera din propria copilărie. Ceva-ceva cu care să rezonezi tot o să găsești!

Muzica lui Van Morrison ilustrează foarte frumos acțiunea și sentimentele personajelor (orașul însuși fiind un personaj distinct), faptul că pelicula este alb-negru subliniază ideea de vechi și de amintire (fiți atenți la tranziția de la imaginile color la cele alb-negru), iar felul în care vorbesc personajele conferă o autenticitate emoționantă. În film apar și conex tot felul de alte elemente din anii respectivi – de exemplu la televizor rulează „Star Trek”, seria originală, iar la cinema, „Chitty Chitty Bang Bang”.

Mi-a plăcut foarte tare și genul de umor utilizat și probabil că una dintre cele mai simpatice replici a fost a unui personaj care a spus că irlandezii au fost născuți să plece prin lume, nu să rămână în localitatea natală, pentru că altfel omenirea n-ar mai fi avut cârciumi. 😂

Așadar, deocamdată, „Belfast” este preferatul meu în cursa pentru Oscaruri, dar nu eu dau premiile, așa că… tot ce pot face e să vi-l recomand cu căldură, ca pe o experiență cinematografică pe care e mai să o ai decât să nu. 🙂

Share