TIFF 2022: ce am văzut în primele mele zile de festival?

TIFF 2022 este în plină desfășurare! Pentru mine este prima vizită la acest cel mai mare festival internațional dedicat filmului de lungmetraj care se ține în România, așa că entuziasmul este la cote maxime.

TIFF 2022

Din 2002 încoace, Cluj-Napoca a fost gazda a ceea ce avea să devină cel mai important eveniment dedicat filmului din România, și anume Transilvania International Film Festival sau, așa cum îl cunoaște toată lumea cinefilă sau nu, TIFF.

Cum TIFF este unul dintre festivalurile notabile la nivel mondial, de fiecare dată are parte de valuri de vizitatori – pe care îi vezi adunați în fața locațiilor TIFF, dar îi recunoști și pe străzi după tricourile sau accesoriile cu sigla festivalului -, invitați români și străini și, cum altfel, filme excelente, nominalizate sau premiate la marile festivaluri europene și americane precum Cannes, Berlinale, Sundance și altele.

La TIFF 2022, care a luat startul pe 17 iunie sub sloganul „Make Films, Not War!”, cinefilii au de ales între filme foarte noi, din 2022 sau din 2021 și filme vechi celebre, care se văd cu aceeași bucurie și în prezent, între pelicule aflate în competiție și pelicule aflate în alte secțiuni (Supernova, Focus Israel, What’s Up, Doc? etc.), dar și între diverse alte evenimente cuprinse în programul de anul acesta (concerte, evenimente gastronomice etc.).

Există și un program special cu filme pentru copii și adolescenți, EducaTIFF, care să le trezească și să le educe tinerilor pasiunea pentru film; sinceră să fiu, deși am depășit de multă vreme vârsta publicului țintă de la EducaTIFF, aș fi mers și eu să văd „I am Zlatan”, un film biografic despre starul fotbalului Zlatan Ibrahimovic, însă, din păcate, n-am avut cum să fiu aici nici pe 19 iunie, la prima proiecție, și nu voi mai fi nici pe 24, când va rula din nou.

Ce am reușit să văd în primele mele zile la TIFF 2022?

Acestea fiind spuse, iată ce filme am văzut de cum am ajuns la TIFF 2022.

„Orchestra cu instrumente stricate”

Primul film văzut vreodată de mine la TIFF a fost „Orchestra cu instrumente stricate”/That Orchestra with the Broken Instruments (Israel, 2021), regizat de Yuval Hameiri și Michal Vakin, inclus în secțiunea Focus Israel. Pe 20 iunie, am mers pentru proiecție la Universitatea Sapientia, alături de o mulțime de alte persoane care aproape au umplut sala destinată evenimentului cinematografic.

Înainte să înceapă filmul, a venit să ne salute și regizorul Yuval Hameiri, să ne roage să rămânem și la genericul de final pentru că o să avem parte de muzică bună și să ne spună că dacă vrem să îl întrebam ceva în timpul filmului, deci înainte de sesiunea de Q&A, să strigăm ceva mai tare ca să oprim proiecția și să discutăm. 🙂

N-a fost cazul, oamenii din sală au fost atât de captivați de acest documentar încât ori priveau și ascultau cu atenție, ori râdeau la scenele amuzante și, ce mi-a plăcut cel mai mult, nu și-au tot aprins și butonat telefoanele cum mai vezi pe la unele filme. Semn de respect pentru film, regizorul din sală și toți cei din jur, de altfel.

Despre ce este vorba în documentarul „Orchestra cu instrumente stricate”? 100 de iubitori de muzică de toate vârstele (muzicieni profesioniști, studenți și amatori), care vorbesc limbi diferite, se reunesc pentru patru zile la Ierusalim în scopul de a pregăti un concert din trei părți. Fiecare parte are câte un compozitor, iar muzicienii trebuie să cânte pe instrumente stricate. Exact, stricate. Cum s-ar spune, trebuie să scoată muzică din piatră seacă.

De-a lungul repetițiilor, oamenii constată că unele instrumente pot fi folosite ca atare, deoarece încă sunt funcționale, în timp ce altele, cele complet defecte, pot fi folosite în alte scopuri decât cel pentru care fuseseră create. Mi s-au părut fascinant de urmărit atât procesul de creație al compozitorilor, cât și dorința fiecărui instrumentist de a găsi soluții pentru utilizarea optimă a instrumentului său stricat, precum și poveștile de viață ale participanților care au dorit să vorbească despre ei.

Eu una am un sentiment minunat de fiecare dată când văd oameni diverși (evrei și arabi laolaltă, în cazul de față), despărțiți de tot felul de bariere, de limbă, de cultură, de mentalitate, care cumva reușesc să își concentreze eforturile spre un scop comun, să colaboreze eficient și să creeze ceva uluitor de frumos din nimic. Filmul este, poate, un simbol pentru neînțelegerile veșnice dintre popoare diferite, care pot fi depășite prin artă, prin cooperare și prin vizualizarea unei prosperități comune.

„Joe D’Amato și infernul roșu”

Sursă foto: tiff.ro

Al doilea film pe care l-am văzut la TIFF 2022, pe 21 iunie, a fost tot un documentar, dar complet diferit ca temă: „Joe D’Amato și infernul roșu”, parte a secțiunii Larger than Life. Auzisem doar vag de Joe D’Amato, însă, văzând documentarul proiectat la Cinema Arta din centrul Clujului, m-am lămurit că omul a trăit din și prin film și că, practic, cel mai important lucru din viața lui a fost cinematografia.

Îl descoperim pe cineastul Aristide Massaccesi, pe numele de scenă Joe D’Amato, prin propriile declarații dintr-un interviu, dar îl vedem și prin ochii fiicei sale, Francesca, precum și prin poveștile foștilor colaboratori pe care i-a avut la compania de producție cinematografică Filmirage, regizori, scenariști, actori, dar și a unor jurnaliști. El însuși a făcut de toate pe platoul de filmare încă din copilărie, de la asistent de cameră, operator, până la producător și regizor.

Descris ca un om inteligent, prietenos, mereu în căutare de ceva nou, cu idei absolut trăsnite pe care nu ezita să le pună în practică, un mare meșter făuritor de artă, se pare că italianul adora să-și șocheze publicul. Cum putea face mai bine acest lucru în anii ’70 și ’80? Prin sex, violență și scene horror, cu mult sânge, trecând de la comedii erotice la pelicule hardcore apoi la blockbustere asemănătoare cu „Mad Max” sau „Conan Barbarul”, după care, când au apărut probleme financiare, la filme porno ((zise și spaghetti porn, după moda spaghetti western) pentru casete video de văzut acasă.

Secvențele din filmele lui ne arată oameni eviscerați (folosea măruntaie de la măcelărie), cu gâturile tăiate din care sare sânge, sex lângă cadavre, sex în lanțuri, consum de fetuși morți (de fapt era un iepure tot de la măcelărie) și tot felul de alte ciudățenii care, acum, pot părea cel mult amuzante, dar la vremea respectivă au trezit reacții puternice în rândul publicului în țările în care activa Joe (Franța, Italia și SUA).

Starul multora dintre aceste filme de categorie B ale lui D’Amato era Laura Gemser, care a jucat ani la rând în mai multe pelicule pentru adulți din seria „Black Emanuelle”.

Atât D’Amato cât și familia și cei cu care lucra zi de zi știau că nu îi făcea plăcere să realizeze filmele porno din ultima parte a carierei sale, însă le făcea doar pentru că se câștiga foarte bine de pe urma lor. Iar cu banii obținuți, putea să facă alte filme pe care și le dorea cu adevărat și care nu prindeau mai bine la public, dar erau serioase.

De-a lungul activității sale care a inclus aproximativ 200 de filme, Joe D’Amato a reușit să fie dat în judecată, a fost și condamnat la închisoare, dar până la urmă a scăpat și a fost refuzat de televiziuni, deși avea idei bune pentru programe, deoarece făcuse filme porno în trecut.

Ce mi s-a părut demn de reținut din „Joe D’Amato și infernul roșu” este că, pentru artist, importantă a fost munca în sine și mai puțin rezultatul. Cum declara chiar el, „nici unul dintre filmele mele nu a avut cu adevărat succes, dar nu e nicio problemă.” 🙂 Vocile care discută despre el în documentar îl cataloghează, însă, drept un maestru al filmului, prea puțin recunoscut, care ar fi meritat un loc mai bun în istoria cinematografiei.

Program TIFF 2022 și bilete

Cum spuneam, TIFF 2022 este în plină desfășurare, așa că dacă aveți și voi drum prin Cluj-Napoca, programul zilelor următoare poate fi consultat AICI, unde veți găsi și bilete (e bine să vă grăbiți, pentru că unele evenimente tind să fie sold out până la ora începerii). În ce mă privește, voi reveni curând cu noi impresii de la TIFF! 🙂

Share