TIFF 2022: despre două documentare valoroase și o concluzie fericită

Vizita mea la TIFF 2022 a inclus și urmărirea a două documentare excepționale: „A patra fereastră” („The Fourth Window”) și „Leonard Cohen și Hallelujah – povestea unui cântec” („Hallelujah: Leonard Cohen, a journey, a song”). Iată de ce mi-au plăcut și la ce concluzii despre festival am ajuns!

TIFF 2022

Deși mi-aș fi dorit să văd la TIFF 2022 și filme artistice, din păcate alte obligații nu mi-au permis să ajung la unele, iar la altele pur și simplu nu am mai prins loc, pentru că erau sold out. Așa se întâmplă când nu ești decis din timp ce vrei să vezi și nu acționezi ca atare. 🙂 De aceea vă recomandam în articolul anterior despre TIFF 2022 ca, dacă intenționați să mergeți la un film sau la alt eveniment din cadrul festivalului, să vă grăbiți să luați bilete.

Din fericire, pentru cele două documentare pe care le-am văzut 22 iunie m-am mobilizat la vreme, așa că am găsit locuri la ambele. Cu toate că și „A patra fereastră”, și „Leonard Cohen și Hallelujah – povestea unui cântec” mai fuseseră proiectate zilele anterioare, și la aceste ultime proiecții la care am ajuns eu publicul a fost numeros.

TIFF 2022: „A patra fereastră”, portret onest al celui mai cunoscut scriitor israelian

Am prins documentarul „A patra fereastră” (Israel, 2021), în regia lui Yair Qedar, inclus în secțiunea Focus Israel la Cercul Militar din Cluj-Napoca. În sală a fost prezent și regizorul, care, de cum a deschis gura, a întrebat dacă a citit cineva ceva din ce a scris Amos Oz, personajul principal al documentarului. Ca răspuns, mai multe mâini s-au ridicat în sală. 🙂

Da, și a mea. Deși abia acum câțiva ani l-am descoperit pe Amos Oz, romanul lui autobiografic „Poveste despre dragoste și întuneric” mi s-a părut una dintre cele mai frumoase și emoționante cărți pe care le-am citit vreodată, și, în plus, dense ca nivel informațional în ce privește istoria devenirii statului Israel.

Documentarul trece prin viața celui mai celebru scriitor israelian din copilăria în care încerca să atragă atenția celor din jur prin tot ce făcea și până în ultimul său an de viață, în care îl surprindem vorbind la telefon cu vechea lui prietenă, profesoara Nurit Gertz, căreia îi cere să îi facă biografia după ce moare (era bolnav de cancer), pentru că ea îl cunoaște foarte bine și poate să scrie chestiuni obiective, fără să-l laude exagerat.

„A patra fereastră” vorbește despre viața lui Amos Oz la kibbutzul Hulda, un tip de gospodărie cooperatistă israeliană, unde a ajuns să trăiască din 1953, după ce mama lui s-a sinucis când avea 12 ani și după ce tatăl se recăsătorise. Acolo și-a cunoscut viitoare soție, pe Nili, acolo a avut copiii, tot acolo și-a scris multe dintre cărți.

Pentru că în kibbutz toată lumea lucra cot la cot la câmp și în gospodăria comună, când faima câștigată de pe urma romanelor a început să crească, Amos Oz a trebuit să negocieze cu autoritățile kibbutzului să aibă câte o săptămână în care doar să scrie, iar în restul zilelor să lucreze dublu, ca nu cumva restul kibbutznicilor să se simtă nedreptățiți că ei muncesc din greu, iar el stă cu nasul în hârtii. Cum, însă, banii obținuți pe cărți sporeau considerabil veniturile kibbutzului, oamenii nu aveau prea multe de comentat dacă Amos nu reușea să adune chiar toate ouăle din cotețe, de exemplu. 🙂

Prietenii scriitorului, una dintre fiicele lui, diverse persoane care au crescut alături de el în kibbutz, Natalie Portman, actrița care a jucat-o pe mama lui în filmul realizat după „Poveste despre dragoste și întuneric” și chiar și fostul președinte al Israelului, Reuven Rivlin, își amintesc de Amos Oz ca de un bărbat frumos, impunător, care scria mult, era un excelent povestitor și avea darul de a convinge mulțimile mai bine decât politicienii prin ceea ce spunea prin show-urile de radio sau de TV. În esență, era un marginal care încerca să se integreze și care purta în suflet tragedia pierderii mamei în copilărie.

De altfel, exact acesta este cel mai emoționant dintre mesajele documentarului, că dacă nu ar fi fost sinuciderea mamei lui, poate că nici nu ar fi devenit scriitor. „Fără o rană nu există scriitor”, spunea însuși Amos Oz, n-ai cum să fii scriitor dacă n-ai trecut cândva printr-o traumă.

Și cel mai sfâșietor moment al documentarului „A patra fereastră” este acela în care Amos Oz îi spune la telefon lui Nurit că tragedia morții mamei lui a rămas mereu cu el și că nimic, nici faima internațională ca scriitor, nici admirația celor din jur, absolut nimic nu i-au umplut de-a lungul vieții durerea pierderii mamei.

În film se discută și despre conflictul dintre Amos și una dintre fiicele sale, Galia, care, cu câțiva ani înainte de decesul tatălui ei, l-a acuzat într-o carte că a fost abuziv și a rupt legătura cu el. Amos a recunoscut că, o dată, a aruncat cu cafea peste ea și altă dată i-a dat o palmă, pe când Galia era copil, și, la maturitate a vrut să îi ceară iertare, dar ea n-a mai dorit să aibă de-a face cu el, ceea ce îi provoca o suferință continuă.

Mi s-a părut că „A patra fereastră” este un portret onest, direct, cu bune și cu rele, ale unuia dintre cei mai buni ambasadori ai culturii isrealiene în lume și, dacă sunteți fani ai scriitorului Amos Oz și mai știți câte ceva despre viața lui, documentarul vine să completeze unele informații pe care nu prea aveați de unde să le aflați.

Iar dacă nu știți nimic, documentarul vă ajută să aruncați o privire în frământările și bucuriile unui scriitor de valoare și să vă familiarizați cu opera lui, căci de-a lungul acțiunii vocea naratorului citește adesea din diverse cărți ale israelianului.

TIFF 2022: „Leonard Cohen și Hallelujah – povestea unui cântec”

Știați că faimoasa piesă a lui Leonard Cohen, „Hallelujah”, nu a beneficiat de cine știe ce publicitate când a fost lansată, în 1984? Și că albumul pe care a apărut, „Various Positions”, nici nu a fost acceptat de casa de discuri Columbia Records, cu care artistul mai lucrase, deoarece noul director nu prea îl plăcea pe domnul Cohen, și a fost până la urmă lansat la o casă de discuri obscură?

Ei bine, da, în definitiv, câți artiști, fie ei muzicieni, scriitori sau actori, nu s-au confruntat cu refuzuri mai mult sau mai puțin elegante, și ulterior au ajuns la un succes global datorat exact lucrurilor pentru care fuseseră refuzați?

„Leonard Cohen și Hallelujah – povestea unui cântec” (SUA, 2021) spune exact asta: povestea unui cântec ajuns reper în istoria muzicii, de la munca îndelungată pe care Leonard Cohen a depus-o în compunerea lui, trecând de-a lungul anilor prin diverse variante, și până la faima pe care a dobândit-o după lansare, trecând sub formă de cover de la un artist la altul până în zilele noastre.

Pe lângă povestea cântecului la care artistul a lucrat în diverse spații din lumea largă tot încercând să-l definitiveze (o variantă ar fi că a lucrat la el doi ani, altă variantă că șapte ani), documentarul ne face și un portret al acestui evreu canadian provenit dintr-o familie bogată, care practic nu avea nevoie de nimic, dar simțea nevoia să scrie și să facă muzică.

Poet, căutător spiritual, compozitor, interpret, un bărbat inteligent, misterios, arătos și „a ladies’ man”, Leonard Cohen a început să scrie versuri abia la vârsta de 30 de ani. La 32 de ani, când a venit la New York, i s-a spus că e prea bătrân ca să mai aibă vreo speranță la a deveni cunoscut. Și totuși, a ajuns o prezență unică în muzică: nu a călcat pe urmele nimănui și, după ce și-a încheiat călătoria pe pământ, nimeni nu i-a călcat pe urme.

În compoziție, încerca să nu se repete, să folosească mereu noi forme și uneori era necruțător cu propria muncă: „Piesele sunt bune, dar albumul e un dezastru”, spunea, de exemplu, depsre „Death of a Ladies’ Man” sau, despre el însuși, că este „o prezență marginală pe scena muzicii”.

În viață, voia să descopere toate misterele și să aline suferința umană, deși el personal avea o viață confortabilă; cântecele lui păreau cinematice, indiferent că erau inspirate din vreo rugăciune de Yom Kippur, precum „Who By Fire” sau combinând referințe biblice cu unele foarte laice, precum în „Hallelujah”.

Nu știu de unde vine cântecul. E un dar. Nu e al tău. Dacă aș ști de unde îmi vin cântecele, aș merge acolo mai des.

Leonard Cohen

Revenind la această „Hallelujah”, am aflat că, pe album, piesa avea niște versuri (varianta religioasă), dar în concertele ulterioare, Leonard Cohen o cânta cu alte versuri (varianta seculară), spunând că depășise căutările religioase și i se părea că piesa trebuie și ea actualizată: „Am vrut să împing acest cântec adânc în lumea laică”.

Cum spuneam, mulți artiști au văzut potențial în acest cântec și l-au utilizat cum au considerat de cuviință. O variantă de referință, cu mare succes la public, a fost a lui John Cale, care a revitalizat piesa aranjând-o ca pe un solo de pian și făcând un mix de versuri: o parte luate din varianta religioasă, și cealaltă parte din varianta laică.

Jeff Buckley, de asemenea, a cântat „Hallelujah” cu atât de mult succes încât, ulterior, mulți oameni aveau impresia că este chiar piesa lui. Nu mai puțin celebră a fost varianta lui Rufus Wainwright din filmul de animație „Shrek”.

„Leonard Cohen și Hallelujah – povestea unui cântec”, inclus în secțiunea TIFF 2022 Larger than Life, nu lasă deoparte nici depresia de care a suferit Leonard Cohen, nici retragerea timp de șase ani la o mănăstire budistă, nici faptul că managerul i-a furat toți banii din conturi la 71 de ani, așa încât, după 15 ani de pauză, a fost nevoit să pornească din nou în turnee.

Ceea ce, până la urmă, s-a dovedit o decizie excelentă, deoarece din 2008 până în 2013 a ținut concert după concert, spre încântarea fanilor vechi și noi de pe toate meridianele, fericiți să-i mai audă încă o dată live vocea gravă, misterioasă și plină de căldură.

Sper ca v-am convins ca, dacă aveți vreodată ocazia să vedeți aceste documentare deosebite, să nu o ratați. 🙂

În loc de concluzie…

Deși am avut la dispoziție doar puțin timp să dedic festivalului, pot să vă spun că am simțit din plin spiritul TIFF. Am apreciat atât valoarea filmelor alese spre a fi prezentate publicului cinefil și locațiile atât de frumoase în care au avut loc proiecțiile, cât și atenția și respectul acestui public față de actele artistice și atmosfera caldă de mare sărbătoare culturală care părea că a cuprins întregul oraș.

Unele dintre evenimente erau gratuite pentru audiență, altele cu bilete la prețuri accesibile (15-20 de lei), deși, dacă știai că stai la tot festivalul, îți puteai lua din timp un abonament. De remarcat mi s-a părut programul pentru copii și adolescenți, EducaTIFF, deoarece educația culturală a tinerilor este un sector de multe ori neglijat.

În ce mă privește, TIFF 2022 a fost o dovadă că în România se pot organiza la modul impecabil evenimente culturale de amploare, care să ne bucure și pe noi și care să prezinte o imagine bună a României în lume, iar la nivel personal, o experiență minunată, pe care îmi doresc să o repet și în alți ani.

Share