„Apropierea”, un documentar care inițiază o campanie împotriva abuzului sexual asupra minorilor

Câți dintre noi ne gândim, în viețile noastre de zi cu zi, la toate problemele lumii? Cum ar fi abuzul sexual împotriva copiilor. Știați că unul din 5 copii din Europa este victima unei forme de abuz sexual sau a violenței? Eu nu știam, dar am aflat despre această realitate înfiorătoare de la distribuitorii documentarului „Apropierea” („Too Close”, 2022, coproducție româno-maghiară) regizat de Botond Püsök, pe care l-am văzut într-o proiecție închisă care a avut loc la Cinema City din AFI Cotroceni pe 12 aprilie.

Apropierea

Nu am copii, dar asta nu mă împiedică să mă cutremur când aud de diverse forme de violență împotriva lor. Un copil este una dintre cele mai nevinovate ființe de pe pământ și ar trebui protejat nu doar de către adulții din viața lui pentru a se dezvolta corespunzător, fizic și psihic, dar și de către societatea în care trăiește și de legile ei. Ar trebui protejat de către noi toți, până la urmă.

Legat de abuzul sexual asupra copiilor, mulți dintre agresori sunt cunoscuți ai victimelor și multe cazuri nu sunt niciodată raportate. Statisticile internaționale arată că 59% dintre abuzatori sunt cunoscuți, 34% sunt membri ai familiei victimei și doar 7% sunt străini de victimă.

Copiii fie nu înțeleg ce li se întâmplă, fie înțeleg și le este frică să spună altora, mai ales că trăim într-o țară (că nu știu în alte țări care e situația) care tinde să blameze victimele. Iar un copil căruia i se întâmplă o nenorocire și o duce singur, în tăcere, cum va fi mai departe? Ce va fi în mintea și sufletul lui și ce urme va lăsa situația asupra lui?

Documentarul „Apropierea” explorează acest subiect despre abuzul sexual asupra copiilor, urmărind procesul de vindecare a unei supraviețuitoare (care avea 9 ani când tatăl ei vitreg a violat-o) și a mamei sale pe parcursul a cinci ani. Numai când citești fraza asta și simți că ți se ridică părul pe tine de indignare și ți se pune un nod în gât, nu-i așa? Iar când vezi pelicula, îți vine să înnebunești ca simplu spectator, darămite când te gândești cum ar fi ca acela să fie copilul tău.

„Apropierea”, un semnal de alarmă pentru o realitate de care se vorbește prea puțin

Andreea este o mamă singură care își crește cu greu cei doi copii, doar din salariul ei și fără alt ajutor, după ce fostul ei partener de viață a fost condamnat și închis pentru abuz sexual asupra fetiței Andreei din prima căsnicie. Sătenii o privesc cu ostilitate pe femeie și sunt de partea fostului soț, un om „de familie bună”, fiind convinși că el nu a făcut nimic rău și că ea minte. Da, ați citit corect. Oamenii sunt de partea agresorului și acuză victima. Când află că abuzatorul a ieșit din închisoare înainte de termen, Andreea face tot ce poate pentru a-și proteja copiii nu doar de el, ci de restul comunității în care trăiește.

Și când vezi un film artistic care prezintă fapte dureroase imaginate de mintea unui scenarist și transpuse pe ecran într-o viziune regizorală anume, și tot te afectează. Dar când te uiți la un documentar despre un copil abuzat sexual și știi că oamenii ăia sunt reali și că drama lor e reală, te ia groaza de-a dreptul. Te gândești ce putere au să treacă prin asta. Te gândești cu ce sechele rămân. Și te apucă furia împotriva agresorului. Și te mai apucă și furia împotriva comunității din care fac parte și el și victima, căci comunitatea e de partea lui.

Când comunitatea ține cu agresorul și blamează victima

În satul transilvănean în care Andreea locuia cu cei doi copii (fata agresată și fiul ei pe care l-a avut cu soțul devenit agresor), oamenii aveau numai cuvinte de laudă pentru pedofil, să-i spunem pe nume, că asta era, și o blamau pe ea. De ce credeți? Pentru că li se părea că nu e normal ca o femeie să-și dea bărbatul pe mâna poliției! Că sigur ea este o mincinoasă prefăcută, doar nu degeaba e actriță. El este un om cu un caracter exemplar, fiu de preot, e imposibil să fi făcut lucrurile de care a fost acuzat.

Atitudinea ostilă a comunității față de mama copiilor mi s-a părut absolut halucinantă. Mai ales să auzi femei acuzând o femeie că și-a protejat copilul împotriva soțului care îi făcea rău. În condițiile în care fostul ei partener recunoscuse atât față de Andreea cât și în instanță, la proces, agresiunea asupra fetiței, pentru care a fost condamnat la 5 ani de închisoare (da, da, doar atât) și a ieșit în 3 pentru „bună purtare” (în închisoare nu cred că mai avea ce copii să abuzeze, mă gândesc), ce fel de om trebuie să fii ca să spui că agresorul e un om minunat și că Andreea e o ticăloasă?

Fiecare mamă este o forță a naturii

Probabil că este adevărat ce se spune că puterea unei mame e cea mai mare forță de pe pământ. Pentru că Andreea luptă cu gura lumii și cu propriile temeri, se zbate să obțină siguranță pentru copiii ei cu ajutorul autorităților și în același timp se străduiește să nu i-l vorbească de rău pe fostul soț băiețelului, pentru că acela este, totuși, tatăl lui.

Îi explică așa, ca pentru vârsta lui, că tatăl lui a făcut niște lucruri foarte rele și nu a respectat regulile lumii în care trăiește și că a trebuit să fie pedepsit. Și o apucă toate îngrijorările în momentul în care bărbatul îi cere pe cale legală să împartă custodia copilului. Și trebuie să meargă la un nou proces, de data asta civil, în care nu e voie să se discute despre ticăloșia comisă anterior, căci se presuspune că omul a fost deja pedepsit pentru ce a făcut.

Regizorul Botond Püsök a încercat să afle și perspectiva agresorului, dar acesta nu a dorit să vorbească. Însă, oricum, voia să spună povestea din perspectiva Andreei. Pentru că, vorbind cu diverse persoane, a înțeles că oamenilor li se părea incredibil că așa ceva se poate întâmpla în comunitățile în care trăiau. „Era ceva foarte îndepărtat în mentalitatea lor. Și de aceea am și decis ca punctul de vedere din care spunem această poveste să fie al Andreei și să ajungem atât de aproape de ei încât să simtă că (Andreea) ar putea fi mama oricui sau că Pirko (fiica) ar putea fi sora sau colega oricui și astfel să înțeleagă puțin mai bine puterea abuzului”.

„Apropierea” se va vedea la cinema în luna mai 2023

„Apropierea” (85 de minute, distribuit de Luna Film),  va rula în rețeaua de cinematografe Cinema City din toată țara, pe data de 16 mai, la ora 19.00, în proiecții deschise publicului larg. Se dorește ca documentarul „să inițieze un discurs social pe tema abuzului, a supraviețuirii și a prelucrării traumei”.

Andreea, care a fost în sală și ne-a răspuns la întrebări la finalul proiecției din 12 aprilie, a mărturisit că au făcut acest documentar pentru că fiica ei a vrut ca acesta să fie un ajutor pentru alți copii în situația ei. „Noi am făcut acest film fiindcă fiică-mea a zis că ar putea să ajute măcar un copil să ceară ajutor de la un adult în care are încredere. Eu dacă pot să conving măcar o singură mamă… să iasă din situație, să facă asta, fiindcă n-o să fie mai bine… dacă zicem că protejăm copiii noștri, haideți chiar să-i protejăm cumva, nu numai să zicem că-i protejăm.”

„Eu am crezut că mor, dar vreau să zic că există viață după moarte”

Doamna asta uimitor de puternică ne-a mai spus și că se simte un om norocos, pentru că, deși majoritatea sătenilor erau împotriva ei, a avut și oameni care au sprijinit-o, de la prieteni și colegii de la teatrul undeva lucra și până la cei cu putere de decizie precum cei de la Protecția Copilului, avocații pro bono și polițiștii. „Nu-i ușor, eu am crezut că mor, dar vreau să zic că există viață după moarte. Am rămas acolo cu doi copii și n-am știut cum o să fie viața noastră, cum o să fim fizic, psihic, sufletește… Mamelor, adică victimelor, că suntem victime, amândouă și toată familia este cumva o victimă, eu cred că nu trebuie să ne fie frică de singurătate, că fiecare își găsește grupul de suport”.

Mergeți pe 16 mai să vedeți documentarul „Apropierea” la cinema. O să vă întrebați de ce trebuie să existe așa ceva precum abuzul sexual asupra copiilor. Și o să vă înfuriați împotriva nedreptății și a oamenilor care refuză să vadă adevărul. Dar o să vă și minunați de forța victimelor de a înainta în ciuda nenorocirii trăite și a-și face o viață cât mai normală. Și o să vă și emoționați de imaginea unei mame în lacrimi, îmbrățișându-și strâns ambii copii în bucătărie, de ziua ei, după ce aceștia i-au făcut un tort surpriză.

Documentarul „Apropierea” declanșează, în vorbele organizatorilor, „o campanie de conștientizare cu focus pe abuzurile sexuale la copii”. O astfel de campanie „implică necesitatea unor discuții la nivel național pentru a încuraja diverșii membri ai societății să participe (fiecare în felul său) pentru a sprijini victimele și a preveni viitoarele abuzuri. La acestea trebuie adăugate eforturi concentrate pentru a schimba efectele acestui fenomen extrem de răspândit: culture of shame și victim-blamingului.”

E bine de știut că în România avem Telefonul Copilului – 119, la care se pot semnala abuzurile de orice fel asupra copiilor. Linia poate fi apelată fără prefix, gratuit, din rețelele fixe și mobile.

Share