„În tăcerea nopții”, un roman de debut de nota 10

„Neapărat s-o citești p-asta!”, mi-a zis editorul Bogdan Hrib, punându-mi în brațe, la Gaudeamus, romanul lui Dragoș C. Costache, „În tăcerea nopții”, apărut la Editura Tritonic. M-am uitat așa la copertă – picioare cu pantofi cu toc, un chelios cu mustață, o doamnă îmbrăcată după ultima modă în închisori, „policier mixat cu distopie”, potrivit lui Florin Chirculescu, un autor de excepție – zic, „Da, cum să n-o citesc? Doar știi că le citesc pe toate!” 😂 Dragii mei, habar nu aveam ce am în mână, dar de acum vreo săptămână și jumătate de când am citit cartea asta, mă tot minunez de cât de absolut de senzațională este!

În tăcerea nopții

Eu nu sunt istoric, dar mereu mi-a plăcut să citesc istorie, așa cum nici polițist nu sunt, și totuși îmi plac cărțile polițiste. Iar când literatura polițistă se amestecă într-un mod halucinant cu o istorie alternativă, altă chestie după care mă dau în vânt (gen „Omul din castelul înalt”, al lui Philip K. Dick, după care s-a făcut și un serial chiar mai bun decât cartea), iese ceva de nici nu vă puteți închipui până când nu citiți cu ochii voștri.

Ce se ascunde „În tăcerea nopții”?

Ce a făcut Dragoș C. Costache din „În tăcerea nopții”? A luat Bucureștiul anului 1926 și l-a răsucit puțin, astfel încât să îl mai cunoști oarecum, dar în același timp să fie altul. A aruncat pe ici, pe colo, nume și denumiri cu răsunet în epocă, gen Alexandru Averescu, Octavian Goga, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu și Liga Apărării Național Creștine, dar i-a scos din schemă pe regele Ferdinand și regina Maria, introducându-l pe regele Albert, care, ce să vedeți, câștigase războiul alături de… australieni.

În acest București aflat „într-o efuziune urbanistică și socială” îi plasează autorul pe comisarul Adrian Popescu și pe subcomisarul Milia Popova de la Poliția și Siguranța Capitalei. Cei doi încep să ancheteze un asasinat suspect: maiorul Cristescu, ucis în propria mașină, „în plină mahala”. Armata le pune bețe în roate, insistând că ofițerul e de-al lor, dar polițiștii continuă să investigheze, căci teritoriul intră totuși în răspunderea lor.

Fostele mahalale tradiționale din sud-est se umpluseră de boemie și puteai găsi acum la Bar New-York, în Dudești, în egală măsură cuțitari și dadaiști.

Până și zona asasinatului lui Cristescu, o zonă de mahala muncitorească construită peste sau, mai degrabă, printre vechi palate boierești, era acum reîmprospătată cu o garnitură nouă de parcelări, clădiri și edificii pentru pătura de mijloc cu aspirații.

Pe măsură ce înaintează cu ancheta, trecând pe la foști colegi de front de-ai comisarului, veteran de război, pe la mafia evreiască din oraș, prin stabilimente gay, dar și pe la țigănci vrăjitoare, Popescu și Popova fac lumină încet-încet, punându-se tot mai tare în pericol și încasând-o inclusiv fizic pe măsură ce se apropie de adevăr.

Ce mi-a plăcut la romanul „În tăcerea nopții” al lui Dragoș C. Costache? Totul. Nu doar cadrul poveștii, acest București jumătate real, jumătate închipuit, nu doar povestea în sine, captivantă și alertă, cu o acțiune îmbinând realul cu magicul, ci, mai ales, personajele principale. Cuplul Popescu-Popova este ceva fabulos, cei doi au o relație de muncă atât de natural creionată, niște dialoguri excepționale și sunt implicați în niște scene atât de frumos descrise, încât rămâi încântat la maximum de fiecare pagină pe care o citești. Zici că ești acolo cu ei, vezi , auzi, ba chiar și simți mirosuri pe care n-ai vrea neapărat să le ai în nas! 😂

Popescu este un personaj atât de bine portretizat, atât de consistent și atât de amuzant, încât te pomenești de nu știu câte ori că te bufnește râsul în scenele în care își face el de lucru. Cu parpalacul lui ponosit și veșnic cu o țigară în mână, eu l-am vizualizat ca pe un fel de Columbo autohton – doar că ăsta al nostru și trage la măsea ceva de speriat. 😂 Veteran de război, tăbăcit în meseria de polițist, un investigator feroce, dar lipsit de maniere elementare, Popescu este ca un fel de tată pentru Popova, pe care a primit-o ca parteneră la Omoruri după ce ea și-a terminat studiile și și-a făcut ucenicia la Moravuri.

Masiv, chel și trecut de prima tinerețe, cu o mustață stufoasă, pătată cu nicotină, ce aducea mai mult a guzgan decât a ceva la locul său pe fața unui om, Popescu părea un prostovan extras din Jandarmeria rurală, bun doar pentru fugărit braconierii și pentru bătut țăranii cu joarda când ascundeau recolta de perceptor. Dar era unul dintre cei mai buni membri si Poliției și Siguranței pe care Milia Popova îi văzuse vreodată.

Popova, tânără și bine pregătită, dar cu secrete care o fac să fie mereu cu ochii în patru și cu calități extrasenzoriale pe care și le descoperă cu surprindere, îl respectă pe Popescu, dar are și răfuieli cu el; căci nu e ușor să fii femeie într-o meserie de bărbat, cu atât mai puțin în România anului 1926, fie ea și fictivă. Deși se mai contrează, între cei doi „Popești”, cum îi alintă comisarul-șef, există totuși o legătură indestructibilă, care îi ajută să se echilibreze, impulsivul comisar fiind temperat de mai raționala lui colegă, iar tânăra învățând trucuri utile de la acest „buldog” bătrân și colțos.

Cartea „În tăcerea nopții” se citește la foc automat, căci nu-ți mai vine s-o lași din mână odată ce te încumeți, deci v-o recomand cu drag – o găsiți pe site-ul editurii Tritonic, iar pe autor, pe Facebook. 🙂

La finalul romanului veți găsi și o surpriză, căci aventurile duo-ului Popova-Popescu nu se opresc aici.

Share